Voci în cartierul imaginar

● Eduardo Caballero, Alt nume, altă uşă, traducere de Iulia Bobăilă, Editura Univers, 2015.

Spaniolul Eduardo Caballero (n. 1968) şi-a făcut debutul în limba română cu cîteva povestiri traduse şi apărute acum cîţiva ani în revista

. Volumul de faţă, în afară de care Caballero a mai publicat două romane, este o colecţie de peste treizeci de proze scurte, majoritatea de doar cîteva pagini (o singură povestire, „Scrisoare mamei“, se întinde mai mult), toate fiind, cu doar cîteva excepţii, texte confesive la persoana întîi – scrisori, confesiuni, monologuri –, aparţinînd în cele mai multe dintre cazuri unor voci feminine. 

A doua trăsătură comună importantă a acestor proze este dramatismul lor mocnit: personajele vorbesc fie din cauza singurătăţii sentimentale, familiale, sociale, adică a unei pierderi precise, vechi şi ireparabile, fie din cauza bolii, adică a unei pierderi mentale, ambigue, treptate, uneori inconştiente. Prozele lui Caballero alcătuiesc o suită de voci afectate în căutarea unui destinatar pierdut/potenţial, voci singure şi prizoniere, un mare zid sufletesc în care se află închise nenumărate uşi din spatele cărora cîte o voce îşi spune povestea şi oful. Personajele se conturează rar, au puţine trăsături, dar multe detalii biografice, avem de-a face mai degrabă cu nişte voci aşezate pe un portativ al condiţiei umane viciate de solitudine şi boală. În la fel de scurta prefaţă a cărţii, Jesús Ferrero vorbeşte despre „un mozaic şi un labirint de voci diferite“, deşi de multe ori ai impresia că vocile sînt înrudite şi că, de fapt, „alcătuiesc un roman polifonic“. Există o anume tonalitate la care au fost acordate vocile acestei cărţi, ca nişte instantanee sau intermezzo-uri adesea sentimentale ce răsună în spaţii ale înstrăinării şi abandonului: spitale, sanatorii, cimitire. Copii orfani sau abandonaţi, părinţi de copii autişti, bolnavi pe paturi de spital, pacienţi în prag de operaţie, depresivi în cabinete de psihologi, bătrîni cu boli neuro-degenerative, persoane cu dizabilităţi, oameni ai străzii, amanţi abandonaţi, văduvi, cupluri însingurate – o panoplie a traumelor umane. Cu toate acestea, prozele confesive ale lui Caballero nu sînt cîtuşi de puţin melodramatice, nu tatonează nici lamentaţia, nici revolta, au mai degrabă un aer resemnat în exerciţiul lor rememorativ şi un

liric în măsura în care multe brodează în jurul amintirilor şi al viselor – memoria fiind un leitmotiv al cărţii. 

este un volum de proză scurtă foarte omogen (unii l-ar putea găsi uşor monoton), fără adîncimi sau vîrfuri, dar cu variaţii, ecouri şi schimbări de ritm ca într-un cor al singurătăţii umane pe nenumărate voci.  

● Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nuţu, Editura ALLFA, 2014.

Portughezul Gonçalo M. Tavares (n. 1970) are deja cîteva cărţi apărute în urmă cu cîţiva ani în limba română (multipremiatele romane

, la Humanitas Fiction, şi

la Univers), dar cu toate acestea nu pare să fi cîştigat prea mulţi cititori pe aici. Aş zice chiar că este unul dintre cazurile majore (altfel, nenumărate) de inadecvare a pieţei româneşti la valoarea unui scriitor străin. Acest Gonçalo M. Tavares este copilul teribil al literaturii portugheze, ridicat în slăvi de Saramago (care i-a şi prezis Nobelul), Enrique Vila-Matas sau Alberto Manguel. De foarte tînăr, a scris mult şi de toate – poezie, proză, eseu, teatru –, predă epistemologie, iar opera lui, tradusă peste tot în lume, a primit un purcoi de premii internaţionale. 

Supranumit „un Kafka portughez“, în această suită de mici cărţi de proză (volumul secund,

a apărut anul acesta tot la ALLFA), Gonçalo M. Tavares face însă figura unui ficţionar pursînge, în siajul livresc-filozofic al lui Borges, aş zice. În aceste cărţi ale „plimbărilor“ nu prin pădurea narativă, ci prin cartierul livresc, scriitorul portughez imaginează zece personaje cu nume de scriitori care bat străzile unui cartier imaginar al literelor. Domnii Valéry, Henri, Brecht, Calvino şi Walser (plus Swedenborg, Breton, Kraus, Juarroz şi Eliot în volumul secund) îşi duc existenţa de hîrtie, gesticulînd, perorînd, gîndind în spaţiul fictiv imaginat de Tavares ca un fel de rezervaţie literară cu detentă filozofică. Fiecare „domn“ personaj este plămădit, în logica pastişei, conform cu psihologia şi stilistica scriitorului al căruit avatar ficţional este, astfel că scheciurile care alcătuiesc „traseul“ imaginar-existenţial al fiecărui personaj sînt distincte, deşi au un aer şi o trăsătură comună: pilulele ficţional-filozofice conţin şi desene.

Domnul Valéry este un tipicar inocent, are tabieturi şi fixaţii, e laconic în exprimare, trăind şi gîndind după un sistem logic-absurd propriu. Domnul Henri (Henri Michaux, amator de mescalină, a creat şi el un asemenea personaj: Monsieur Plume) are preocupări ştiinţifice şi este dependent de absint – schiţele cu el sînt nişte judecăţi absintine pline de paradoxuri şi jocuri lingvistice.  Domnul Brecht este doar o voce care livrează pe scena unui teatru imaginar o serie de pilde borgesiene, în timp ce domnul Calvino (care pare un văr distant al lui Harms) visează suprarealist şi acţionează absurd, pe cînd domnul Walser (înrudit cu un anume Kafka) trăieşte un coşmar locativ. Iată-l pe domnul Brecht spunînd o parabolă familiară: „Oraşul investi totul în construcţia unei impunătoare catedrale. Aur, sculpturi în piatră, tavane pictate de marii pictori ai secolului. Pentru a o pune şi mai mult în valoare, fu luată hotărîrea de a restricţiona accesul. Ceea ce e atins cu uşurinţă îşi pierde valoarea, se străduia să filozofeze un anumit politician. Se construi atunci un labirint care era singura cale de a ajunge la catedrală. Labirintul fu atît de bine construit, încît nimeni nu reuşi să mai găsească drumul pînă la catedrală. Labirintul deveni marea atracţie a oraşului.“ 

Precoce, inventiv, inteligent şi dexter stilistic, Gonçalo M. Tavares oferă aici un spectacol ficţional complet: scenarii livreşti de un absurd soft, momente filozofice ludic-lirice cu un twist de suspans. Merită să descoperiţi literatura acestui portughez!  

Pagina de autor a lui Marius Chivu  aici.  

* * *

Domnul Henri spuse: Părinţii mei nu mă adormeau cu poveşti pentru copii.

…Părinţii mei mă adormeau citindu-mi contracte de închiriere şi altele. 
…Tata lucra într-un notariat care avea un notar şi trei funcţionari care nu erau deloc contabili.
…Tata era unul dintre ei.
…Tata n-avea timp să stea cu mine şi n-avea timp să recitească contractele pe care era obligat să le redacteze.
…Tata profita de momentele dinainte să adorm ca să-mi citească cu voce tare contractele şi astfel să se asigure că nu au greşeli, iar eu am crescut crezînd că poveştile pentru copii au întotdeauna două părţi, partea stîngă şi partea dreaptă, doi contractanţi, şi că nici unul nu dă ceva decît în schimbul a altceva.
…Abia mai tîrziu am înţeles că asta se-ntîmplă chiar în viaţa reală – datul şi primitul – şi că doar în cărţile pentru copii se dă ceva fără a se pretinde nimic altceva în schimb.
…Înainte să moară, tata m-a chemat şi mi-a spus: Niciodată să nu faci nimic fără să închei un contract înainte.
…Au fost ultimele lui cuvinte. Era un om chibzuit.
…Încă un pahar de absint, mult-stimate al II-lea contractant aici de faţă.
…Mulţumesc mult.  

(fragment din „Domnul Henri şi enciclopedia“ în Cinci plimbări prin cartier)