Gastronomii politice

● Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, Editura Cartea Românească, 2015.  

În centrul ficţiunilor din

,

(Cartea Românească, 2009) se află un fost brutar de ţară care, cîştigînd licitaţia pentru restaurantul gării din Medgidia, îl pune pe picioare cu ajutorul unui fost chelner de lux şi îl transformă nu doar în locul de întîlnire a notabilităţilor oraşului, dar mai ales în sediul Comitetului de criză al oraşului, ce monitorizează şi dezbate mersul Războiului. Sînt anii ’40, iar restaurantul este locul în care, practic, se desfăşoară istoria: legionarii îi sparg geamurile, România intră în Război alături de nemţi, apoi ruşii ocupă oraşul pentru ca, în cele din urmă, comuniştii să fure alegerile şi să-i confişte afacerea. Mersul istoriei se reflectă în istoriile individuale ale oamenilor, reproducînd fidel imaginea României acelor decenii. 

La un anumit nivel, această ambiţie de anatomie a unei societăţi într-o perioadă istorică anume se regăseşte şi în acest nou roman al lui Cristian Teodorescu. Doar că, de data aceasta, personajul este individual, în persoana celui supranumit Cîinele, fost inginer specializat în chimie alimentară la Institutul de Cercetări Alimentare, unde, în anii raţionalizării ştiinţifice a alimentaţiei, avusese o contribuţie la dezvoltara reţetelor salamurilor cu soia, a şuncii de Praga fără şuncă, a caşcavalului de sinteză şi a altor produse alimentare contrafăcute chimic. Romanul începe cu episodul scurt al arestării Cîinelui la Jilava în zilele Revoluţiei, după care acesta se decide să părăsească Institutul, să se reinventeze în chip de gastronom şi să pună bazele primei publicaţii de gastronomie din România post-revoluţionară. E vorba de haoticii ani ’90, o perioadă pe care Cristian Teodorescu a mai explorat-o în volumul

(RAO, 1996), unde mediul pestriţ şi tipologia personajelor sînt în pas cu tranziţia din postcomunism: bişniţari şi mici afacerişti, şomeri şi parveniţi, emigranţi şi foşti nomenclaturişti. De data aceasta, mediul este mai „select“: foşti securişti deveniţi senatori deveniţi investitori în mediul de afaceri. Revista

a Cîinelui are potenţial, astfel că apar o mînă de investitori de acest gen care să ridice afacerea la alt nivel:

atinge cîteva sute de mii de exemplare, Cîinele ajunge prezentatorul primei emisiuni de gastronomie difuzate de TVR şi devine o celebritate mediatică în stare să ridice cota popularităţii unui restaurant dacă este văzut în incinta lui.  În cele din urmă, pe fondul unei crize a presei, cînd publicaţia scade tirajul şi pierde din reclamă, fiind nevoie de măsuri de marketing disperate, adică de şi mai mulţi bani investiţi, Cîinele este invitat să se ocupe de un mare dineu prezidenţial, la finalul căruia se încearcă recrutarea lui ca informator în chip de maestru de ceremonii al dineurilor ambasadei de la Washington – finalul acestui prim volum dintr-un proiect romanesc de amploare. 

Fără a reflecta în vreun fel culorile politicii anilor ’90,

se rezumă doar la a arăta cum s-au dezvoltat afacerile capitalismului nouăzecist în sistemul de relaţii politice ale foştilor securişti. Romanul oferă mai mult un model decît un studiu de caz. O notă prudentă de la începutul cărţii avertizează că, deşi unii vor recunoaşte persoane şi situaţii, cartea este o operă de ficţiune. Sînt însă destule momente sau detalii din carte unde ţi-ai fi dorit să nu fie atîta ficţiune, iar romanul să nu rămînă la un nivel atît de aseptic documentat. Căci în acest roman despre mediul micilor afacerişti în care investesc micii politicieni nu apare nici un nume real, recognoscibil; nici măcar preşedintele ţării nu are nume, singurul indiciu e că ar fi fost profesor (deci Emil Constantinescu); sau prozatorul Fănuş Neagu, uşor de recunoscut în persoana chefliului gurmand brăilean. Cu excepţia Caritasului, nu se face referire la nici un alt act economic/financiar/politic real din perioada tranziţiei. Romanul rămîne doar la nivelul abstract şi mic al corupţiei din mediul gastronomic, al restaurantelor şi al publicaţiilor de succes în spatele cărora se află foştii securişti convertiţi, în sfîrşit, la capitalism graţie revoltei tîrzii, aşteptate şi dorite, a poporului, după cum se exprimă unul. La un moment dat, se produce şi o crimă asupra unei profesoare de bune maniere a viitorilor diplomaţi sau a simplilor spioni (un personaj memorabil al cărţii), dar aceasta rămîne să fie rezolvată în următoarea carte. Aşa cum şi întoarcerea în sînul familiei, după o perioadă de rătăcire şi confuzie sexuală a Cîinelui ajuns la criza vîrstei mijlocii, rămîne să-şi arate consecinţele. 

Dincolo de detenta lui gastronomică, romanul funcţionează foarte bine ca

în „bucătăria“ unei publicaţii nouăzeciste de succes, avîndu-l ca protagonist pe acest inginer cu nas de cîine, capabil să recunoască mirosul oricărui ingredient în mîncare, parfum pe corp sau iz stradal, dar aproape compromis în jocul pătat al afacerilor cu politicieni. Rămîne ca în următoarea carte să avem climaxul, imaginea cu adevărat murdară din subteranul mediului afaceristo-securist de după ’89.   

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

O mică încurcătură cu banca, dar se va rezolva. Alina începuse să dea şi din cap că nu. Şi, după ce Cîinele încheiase convorbirea, îi spusese ce aflase ea despre încurcăturile lui Chirvasiuc. Îşi băgase banii la Caritasul banditului ăluia de la Cluj, Stoica, să primească de opt ori mai mulţi. Şi acum, pentru că rromul ăla de Stoica dăduse faliment, rămăsese şi domnul distribuitor fără bani. Cu ce ne alegem noi dacă nu-l ajutăm să se pună pe picioare? o întrebase. Alina era de acord cu el, că dacă l-ar fi dat pe Chirvasiuc în judecată nu s-ar fi ales cu nimic. Cretinul îşi gajase la bancă şi casa, şi maşinile, ca să dea lovitura cea mare la Caritas. Dar mai putem noi să-l ajutăm? 

Cîinele nu era sigur. Însă, dracu’ să-l ia de prost, cu ce se alegeau dacă n-ar fi făcut-o? Am fi putut să nu ajungem la mîna lui, îi aminti Alina, care, de fapt, se temea că domnul Chirvasiuc nu era singurul distribuitor al revistei care-şi pierduse banii la Caritas. Asistenta lui era atît de pornită împotriva firmei care pînă cu vreo două săptămîni în urmă le dădea depunătorilor de opt ori mai mulţi bani, încît Cîinele o întrebă dacă nu cumva riscase şi ea. Nişte economii, a recunoscut Alina.  Dar cel puţin ea nu s-a dus la Cluj, să stea la coadă la casieria escrocului. Îi dăduse banii unei prietene. Cu gîndul s-o consoleze, Cîinele îi spusese că şi el 

(fragment din Şoseaua Virtuţii.  Cartea Cîinelui)