Cum să nu călătoreşti degeaba

● Alain de Botton, Arta de a călători, traducere de Radu Şorop, Editura Vellant, 2015.  

Îmi plac eseurile pe înţelesul tuturor ale lui Alain de Botton. Felul lui de a placa probleme filozofice pe artă, încercînd să răspundă la întrebări „grele“ cu exemple artistice populare, modul în care mixează ştiinţele (în general, filozofia şi psihologia) cu artele sau literatura, apelînd deseori şi la mici convenţii biografice (el, autorul, este primul care se confruntă cu întrebările respective în situaţii de viaţă privată), această formulă hibridă de a filozofa atractiv şi accesibil,

-ul între biografic, analitic şi artistic, uneori şi motivaţional, îşi au deopotrivă fanii şi detractorii lor. Dar indiferent despre ce ar scrie – arhitectură, arte, religie, sex,

–, cărţile lui (traduse şi la noi constant de

) pornesc întotdeauna de la problemele reale şi îşi pun întrebările potrivite. Altfel spus, sînt nişte exerciţii de reflexivitate la îndemîna oricui, utile şi oricum nu lipsite de farmec şi de umor. 

apare într-un moment în care, de bine, de rău, se mai traduc şi la noi cărţi de travel: la Humanitas au apărut cărţile lui Jon Krakauer, Polirom are o colecţie de carte de călătorie intitulată „Hexagon“, unde au apărut deja cîteva bestseller-uri ale genului, plus titluri din opera lui Bill Bryson (tradus şi de Curtea Veche), colecţie care prinde astfel un frumos contur, Nemira îi publică pe Bear Grylls şi pe John Wiseman, la Spandugino s-a tradus

de Cheryl Strayed… Astfel că, dincolo de valoarea lui reflexivă practică, eseul lui Alain de Botton se înscrie într-un mic trend bibliografic. 

Am spus

practică pentru că, esenţial vorbind,

încearcă să pună într-o ecuaţie literar-artistică toate întrebările ridicate de impulsul şi de nevoia de a călători. Sub aspectul unei minimaliste biografii în mişcare, cartea este, de fapt, un mic ghid cu inserturi filozofice, psihologice şi artistice despre ceea ce ar trebui să fie consemnată drept arta călătoriei. Unde, de ce şi, mai ales,

călătorim? Ce simţim şi ce vedem atunci cînd plecăm de-acasă? Ce anume e de înţeles înaintea, în timpul, dar şi la finalul călătoriei? Care este modul optim, cel mai inteligent şi mai amuzant, mai benefic d.p.d.v. mental şi cultural, de a călători? Ce întrebări trebuie să ridice călătoria noastră, adică eul nostru călător? Altfel spus, cum

să călătorim, de fapt, pentru a extrage din această practică de

a epocii noastre, care altădată era o mare aventură în necunoscut, cît mai multe beneficii reflexive şi estetice. 

Spune Alain de Botton în primul capitol al cărţii, cel dedicat „Plecării“: „Dacă vieţile noastre sînt dominate de căutarea fericirii, poate că puţine activităţi dezvăluie atîtea despre dinamica acestei căutări – cu toată ardoarea şi paradoxurile ei – în afara călătoriilor noastre. Ele exprimă, oricît de neclar, o înţelegere a ceea ce viaţa ar putea fi, în afara constrîngerilor profesionale sau a luptei pentru supravieţuire. Totuşi, călătoriile sînt rareori considerate a prezenta probleme filozofice, adică probleme care reclamă gîndire, alta decît cea de ordin practic. Sîntem copleşiţi de sfaturi despre

să călătorim; auzim puţine despre cum şi de ce ar trebui s-o facem – deşi arta de a călători pare să dea naştere în mod natural unui număr de interogaţii, nici simple, nici triviale, al căror studiu ar putea, în feluri modeste, să contribuie la înţelegerea a ceea ce filozofii greci frumos numeau

sau împlinirea umană.“ 

Fiecare din cele nouă capitole ale cărţii ridică cîte o problemă pe care eseistul încearcă să o explice şi uneori, unde e cazul, să-i ofere o soluţie, apelînd la exemple din filozofie, literatură şi pictură. Sînt lucruri cu care, mai mult sau mai puţin conştient, ne-am confruntat fiecare, şi anume: realitatea de a călători nu se potriveşte întotdeauna, din varii motive, cu ceea ce anticipăm înainte de a pleca la drum (companionul bibliografic este aici romancierul J.-K. Huysmans); uneori nu destinaţia este scopul călătoriei, ci şi locurile de tranzit au farmecul lor – aeroporturi, gări, benzinării, camere de hotel (tovarăşi de reflecţie: poetul Baudelaire şi pictorul Hopper); detaliile ne seduc în contactul cu alte culturi şi descoperim exotismul în toate celelalte locuri decît cele de baştină (scriitorul Flaubert); nivelul de curiozitate şi entuziasmul de a explora şi de a descoperi conferă calitate şi complexitate călătoriei (omul de ştiinţă Alexander von Humboldt); ce anume produce şi întreţine extazul în faţa monumentelor naturii care ne fac să ne oprim muţi de uimire (poetul William Wordsworth); plăcerea provocată de călătoriile în sălbăticii vaste şi neprielnice (filozoful Edmund Burke şi personajul Iov); călătorim în locuri pe care le ştim din operele de artă pentru că dorinţa de a călători este potenţată şi de simţul estetic (pictorul Van Gogh); fotografiem pentru a ne satisface nevoia de posesiune declanşată brusc de frumuseţea unui loc (desenatorul John Ruskin); familiaritatea faţă de un loc pe care-l ştim foarte bine ne reduce spiritul de observaţie – cu cît ştim mai bine un loc, un peisaj, un spaţiu rural sau urban, cu atît îl observăm mai puţin şi-i ratăm, astfel, farmecul (scriitorul Xavier de Maistre). 

Una peste alta, o carte inteligentă (şi tradusă bine), plină de referinţe culturale, scrisă deseori cu un touch poetic („omul pare doar ţărînă-n amînare“, „straniile particularităţi ale dorinţei“) şi care, cel mai important, îţi face poftă să călătoreşti şi să gîndeşti cum trebuie. Căci, aşa cum ne învaţă Alain de Botton aici, „călătoriile sînt moaştele reflecţiei“.  

Pagina de autor a lui Marius Chivu  aici.  

***

„De unde plăcerea? De ce să cauţi sentimentul de micime, ba chiar să te bucuri de el? De ce să părăseşti confortul, să te alături unui grup de fanatici ai deşertului şi să cari un rucsac greu kilometri întregi pe malurile Golfului Aqaba, pentru a ajunge la un loc al stîncilor şi tăcerii, în care trebuie să te adăposteşti de soare precum un fugar, la firava umbră a marilor bolovani? De ce să contempli cu înfiorare mai degrabă decît cu disperare straturi de granit şi cîmpuri încinse de grohotiş şi munţi de lavă împietrită care se întind în depărtare pînă ce piscurile li se topesc la marginea unui cer de un albastru tare?

Un răspuns este că nu tot ceea ce este mai presus de noi trebuie să ne şi fie întotdeauna respingător. Ceea ce ne sfidează voinţa poate să provoace furie şi ostilitate; ar putea, însă, şi să ne trezească admiraţia şi respectul. Depinde dacă obstacolul ne apare nobil în sfidarea sa, ori mizerabil şi obraznic. Simţim duşmănie faţă de sfidarea portarului tupeist, dar omagiem sfidarea muntelui învăluit în ceaţă. Sîntem umiliţi de ceea ce este puternic şi meschin, dar admirăm ceea ce este puternic şi nobil. Pentru a ne întoarce şi a dezvolta analogia zoologică a lui Burke, un taur ne-ar putea trezi sentimentul de sublim, un peşte piranha, nu. Pare să fie o chestiune de motive: interpretăm puterea peştelui ca fiind crudă şi vorace, pe cînd a taurului ca impersonală şi neafectată.

Chiar atunci cînd nu sîntem în deşert, comportamentul celorlalţi şi propriile noastre defecte au tendinţa de a ne face să ne simţim mărunţi. În lumea umană, umilinţa este un risc perpetuu. Nu este ceva neobişnuit ca voinţa noastră să fie sfidată, iar dorinţele noastre zădărnicite. Astfel, nu peisajele sublime sînt cele care ne fac cunoştinţă cu propria noastră inadecvare. Ci ele, pentru a merge chiar la miezul farmecului lor, ne permit mai degrabă să concepem o inadecvare familiară într-un fel nou şi mai util. Locurile sublime repetă în termeni maiestuoşi o lecţie pe care viaţa obişnuită ne-o dă de obicei cu cruzime: că universul este mai presus decît noi, că sîntem fragili şi efemeri, neavînd o altă soluție decît să ne acceptăm limitările voinţei; că trebuie să ne plecăm în faţa unor necesităţi mai mari decît noi înşine.

Aceasta este lecţia înscrisă în stîncile deşertului şi în cîmpurile de gheaţă de la poli. Atît de grandios este înscrisă în aceste locuri, încît am putea pleca de acolo nu striviţi, ci inspiraţi de ceea ce este mai presus de noi; simţindu-ne privilegiaţi de a fi subiectele unor necesităţi atît de maiestuoase. Sentimentul de încîntare ar putea chiar să se învecineze cu dorinţa de a preaslăvi.”

Arta de a călători)