Bijuterii vintage

 ● Adriana Bittel, Cum încărunţeşte o blondă, Editura Humanitas, 2015.  

Ca să încep cu o etichetă, aş spune că Adriana Bittel este Doamna prozei scurte româneşti. A debutat în 1980 cu un volum de povestiri, iar pînă la sfîrşitul deceniului a mai publicat încă două cărţi de proză scurtă şi un mic roman,

şi acesta reeditat acum la Humanitas. A fost nevoie de unsprezece ani pentru o nouă carte,

(Compania, 2001), care aduna povestirile publicate în revistele literare după ’89 plus trei mai vechi; după care a apărut antologia

(Compania, 2006) – aceste două ultime titluri fiind reunite în antologia de faţă, care numără 33 de povestiri. Cifra nu impresionează; se presupune că un scriitor a cărui operă este alcătuită aproape exclusiv din proză scurtă ar trebui să aibă o colecţie de povestiri alese poate ceva mai amplă. Dar, pentru a folosi expresia predilectă a unui personaj din carte, „adevărul este că“ nici nu e nevoie de mai mult pentru o artă a miniaturalului. „Am scris texte restrînse fiindcă se închideau de la sine. N-am suflu epic, asta e, nici cine ştie ce imaginaţie, nici inconştienţa de a ignora uriaşii domeniului. Am încercat mai demult o construcţie fragmentară, un fel de puzzle din care să se înjghebe un tablou mai vast. L-am recitit însă ca pe o scriere străină, mi s-a părut că nu funcţionează şi, un timp, l-am ţinut cu gîndul să-l reiau, să-l structurez altfel, dar n-am mai avut chef. L-am aruncat la gunoi, împreună cu alte manuscrise eşuate, jurnale din tinereţe, scrisori şi m-am simţit mult mai bine după ce am făcut curăţenie prin sertare. Numai cu volumele tipărite n-am avut ce face, deşi nici ele nu-mi mai plac deloc. Ştiu că poate părea o ipocrizie, o fandoseală. Nu e decît o lucidă evaluare de sine, prin comparaţii, şi gata cu asta“, spunea această scriitoare, atît de discretă şi de exigentă cu propriul scris, într-un interviu luat de Claudiu Constantinescu şi publicat în

la începutul anului 2007. 

Nu o să spun, poate, alte lucruri decît cele deja scrise despre arta şi povestirile selectate aici, o să subliniez însă cîteva aspecte. Fără a fi exact localizate în timp, cu excepţia cîtorva mici indicii, prozele Adrianei Bittel acoperă perioada anilor 1950-1990, cu o scurtă incursiune în Interbelic. Sînt proze predominant realiste (cu cîteva mici excepţii lirice, metatextuale sau fantastice, cum este capodopera „Iulia în iulie“, un fel de „La ţigănci“ întoarsă), care surprind poveşti şi istorii de familie, scene de viaţă privată. Cele mai multe povestiri sînt concentrate ale unor destine, adesea triste, existenţe în chihlimbar, de unde şi impresia, la finalul lecturii, că ai fost plimbat prin galeria unei umanităţi pestriţe, locvace, solitare. Există în proza Adrianei Bittel nenumărate personaje memorabile, majoritatea femei (Pompi, Lia, Gela, Frusina, tante Sarah, Frida, Cela ş.a.), confruntate cu micile drame personale sau cu marile greutăţi ale vieţii. Fără a avea propriu-zis subiect, cel puţin nu unul spectaculos, povestirile vorbesc, deseori cu umor, despre relaţii de familie, maternitate, dragoste şi prietenie. Rareori se întîmplă lucruri grave şi apar conflicte deschise, deşi din poveştile acestor oameni nu lipsesc singurătatea, disperarea, boala şi moartea. Accentul nu cade pe acestea, cît pe relatarea, deseori în tonuri nostalgice, a existenţei şi supravieţuirii în vremuri nu tocmai uşoare, genul de drame cotidiene cu al căror spectacol, de la compasiune la cinism, ne-a obişnuit Cehov. Greutăţi sînt de tot felul în casele/familiile şi sufletele personajelor, chiar dacă politicul nu se manifestă niciodată direct. Se simte de fiecare dată însă o încercare de evaziune, de evadare din interioare, unele descrise prin obiecte de mobilier, altele prin stări şi gînduri. E foarte interesantă dimensiunea retro a acestor povestiri (şi nu doar lexicală, în sine savuroasă), unde personajele muncesc la Gostat, apelează la CAR., pleacă în „vilegiatură“ sau în excursii prin ONT, fumează Papastratos, „dau bineţe“… Astfel, foarte omogenă stilistic şi compoziţional, antologia decupează cel puţin două lumi trecute, devenite istorie şi din care ne-au rămas relativ puţine mărturii cu privire la viaţa privată şi la limbajul folosit.  (Povestirea „Luptători la pensie“ confruntă minunat cele două lumi.) 

Se conturează în povestirile Adrianei Bittel o comedie umană în miniatură din perioada comunistă. Asta şi datorită spiritului extraordinar de observaţie al scriitoarei, al cărei talent major rămîne acela de a surprinde detalii şi a descrie comportamente umane. Rareori găseşti în proza scurtă descrieri deopotrivă de mediu şi de personaje atît de bune, pe spaţii atît de mici, cu un impact atît de mare: „Pfui!, fusese concluzia coanei Aneta“, „lui Norbert îi stătea bine trivialitatea“, „lucrurile care o dezgustau pe Cela intrau în trei categorii: pü-ha (de exemplu un salam neapetisant), püüü-ha (un tip care scuipă pe stradă) şi pü-ha-ha (tot ce ţine de sex)“. Prozele acestea scurte sînt, pentru a folosi un clişeu, bijuterii, dar nu doar ale stilului (rafinament), ci şi ale conţinutului (substanţă). Prin acuitatea descrierilor (inclusiv olfactive, căci există multe arome în aceste povestiri) şi a creionării personajelor, prin densitatea şi bogăţia lor umană, nenumărate pagini sînt concentrate balzaciene. Şi pentru că veni vorba de stil, trebuie să remarc faptul că Adriana Bittel – deşi are talent pentru oralitate, iar dialogul, atunci cînd apare, funcţionează minunat – este adevărata maestră a stilului indirect liber (cu ghilimele şi paranteze) de care atît de mulţi scriitori români contemporani abuzează ducîndu-l pe culmile plictiselii. Însă adevărata artă a scriitoarei este folosirea mai multor timpuri narative în aceeaşi proză: imperfectul, cu perfectul simplu şi prezentul, pentru a delimita şi schimba, la nevoie, durata/ritmurile naraţiunii şi dialogului într-o povestire plasată în trecut. (Din acest punct de vedere, povestirea „Tulpină fragedă, iată securea“ este exemplară.) 

Ca să conchid, aşa cum alte literaturi le au pe Grace Paley, Flannery O’Connor, Cynthia Ozick, Elizabeth Taylor (scriitoarea, nu actriţa, fireşte) sau Alice Munro, noi o avem pe Adriana Bittel.  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

„Pompi are stilul ei, descoperit devreme: păr scurt, necoafat, rochii maro şi bijuterii vechi de argint, lavandă făcută după o reţetă proprie şi geantă vînătorească de toval, un stil cam mătuşă, cam sufragetă, mă rog, o formulă, ea a trăit printre formule, reţete, doze exacte. Doar numele e nepotrivit, sugerînd o persoană rotofeie, pofticioasă, volubilă, adică exact contrariul uscăţivei, tăcutei farmaciste. 

«Pompi» nu de la Pompilia, ci de la «pompă». «Pompa de desfundat suflete» – poreclă datorată expresiei uimit încurajatoare a sprîncenelor circumflexe înălţate încă de ochii rotunzi – ei, nu mai spune! –, plus conformaţia dinţilor, un prognatism pe care buzele nu reuşeau să-l acopere, astfel că permanentul zîmbet le dădea celor din jur impresia că sînt ascultaţi cu participare. Această modelare a chipului o predestinase: faţă de Pompi, oricine simţea nevoia să-şi deşerte sacul.

La început, pînă să se deprindă cu rolul, se simţise datoare să sufere alături de colegele care i se mărturiseau. Nu-i stătea în putere să ajute cu fapte sau să dea soluţii, şi atunci oferea o solidaritate cu lacrimi şi insomnii, o suferinţă fraternă, şi aşa a trăit, prin reflex, iubiri inocente şi neînţelegeri cu părinţii, fugi de acasă şi gelozii juvenile, pînă cînd s-a convins că nu era căutată decît la greu. Pentru petreceri, exuberanţă, şotii, nu era bună mutra ei îngăduitoare, de profesoară care supraveghează zbenguiala celor mici: las’ că o să vedeţi voi mai tîrziu…

Odată cu majoratul, a încetat să se mai necăjească pentru alţii. S-a mulţumit să asculte şi să spere că, mai devreme sau mai tîrziu, dincolo de masca Pompi, cineva o va descoperi pe Amalia cea tandră, sub rochiile maro, austere, cineva o să întrezărească trupul suplu, de

cu piele brună şi mătăsoasă. I se încredinţau acum amoruri fatale, intrigi, infidelităţi, ticăloşii, ca şi cum simpla spovedanie la Pompi cea discretă i-ar fi absolvit pe toţi de toate vinile. Aveau nevoie de ea ca de un zid al plîngerii. Apoi o uitau. O lăsau împovărată de exaltările lor de femei căpiate din dragoste, de minciunile lor de hămesiţi după bunuri şi rosturi superlative, de viciile şi falsele lor justificări, iar Pompi, tot mai uscată de flăcările ce pîrjoleau împrejur, îşi ungea pantofii cu cremă de faţă, îşi curăţa rochiile maro cu oţet, bijuteriile de argint cu pastă de dinţi şi încerca să dea o logică poveştilor ascultate, să le încheie cumva pentru a putea uita de ele, aşa cum o uitau şi protagoniştii ieşiţi într-un fel sau altul din impas.“

(din povestirea „Pompi pe bancă“)