Tot ce nu ştiţi despre proza scurtă

● Raymond Carver, Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire, traducere de Liviu Bleoca, Editura Polirom, 2015.  

Despre ce vorbim cînd vorbim despre Raymond Carver? Despre proza scurtă realistă la nivelul cel mai de sus – aceasta ar fi varianta scurtă a răspunsului; în realitate însă ar fi doar descrierea vîrfului aisbergului. 

Nu ştiu dacă această reeditare are vreo legătură cu succesul filmului

, ultima creaţie a regizorului mexican Alejandro González Iñárritu, unde un

încearcă să-şi resusciteze cariera punînd în scenă pe Broadway chiar povestirea titulară a acestei cărţi-cult a lui Raymond Carver (de altfel, povestirile sale au fost intens ecranizate; şi nu doar de Robert Altman în

; aşadar nu ştiu dacă filmul a reprezentat un impuls, dar apariţia într-o colecţie populară mă umple de bucurie. În primul rînd, pentru că este o carte extraordinară: apărută în 1981 (al treilea din cele patru volume de povestiri cîte a scris), a fost un hit şi l-a impus pe Carver drept unul dintre maeştrii prozei americane.

Şapte ani mai tîrziu, Carver murea prematur în urma unui cancer (avea doar cincizeci de ani), după ce apucase să mai scrie o singură carte de proză,

(1983), după părerea mea aceea fiind  cea mai bună carte a lui.

rămîne însă definitorie pentru arta prozei minimaliste (cum s-a tot vehiculat acest termen pe care, măcar în paranteză fie zis, Carver îl respingea pe bună dreptate) sau a „realismului murdar“: stilul concis şi exact, lepădat de orice tropi (rareori vei găsi adjective sau adverbe în textele sale), dialogul rece, dar eficient, animînd scene de viaţă cotidiană populate cu oameni simpli, din clasa muncitoare sau chiar marginalizaţi de societate, oameni banali confruntaţi cu greutăţi personale, de familie, de muncă, de viaţă (se bea enorm în povestirile lui Carver unde mai toate relaţiile sînt disfuncţionale); povestiri cu final tăiat

Cehov) şi împrumutînd ca titlu replici sau exclamaţii din dialog. S-a spus despre Carver că a cizelat stilul auster al lui Hemingway; la rîndul lui, fascinînd pînă într-atît încît, pe la sfîrşitul anilor ’80, revistele literare americane foloseau ca argument, pentru a respinge povestirile în manuscris primite pe adresa redacţiei, sintagma „Carver imitation“. 

În al doilea rînd însă, reeditarea mă bucură pentru că sper ca de data aceasta literatura lui Carver să fie gustată şi asimilată cum se cuvine şi la noi – deopotrivă de cititori, scriitori şi critici literari care, cu toţii, au încă mari, foarte mari probleme să citească, să înţeleagă şi să judece cum se cuvine genul scurt. Din acest punct de vedere, văd reeditarea lui Carver ca pe o minunată şansă, dacă nu chiar ca pe un manifest editorial. 

Îl admir enorm pe Carver nu doar pentru încrederea şi felul în care s-a dedicat genului scurt (în afara celor patru volume de povestiri a mai scris şi vreo şapte cărţi de poezie), dar şi datorită parcursului său literar care stă cu totul împotriva modelului românesc. Carver s-a căsătorit şi a devenit tatăl a doi copii înainte să împlinească douăzeci de ani. N-a apucat să facă studii şi, adolescent fiind, a muncit din greu pe unde a putut şi pe bani puţini pentru a-şi întreţine familia, cu care s-a mutat de colo-colo oriunde găsea job-uri şi chirii mai ieftine (de unde şi subiectele din mediul clasei muncitoare). Dar voia să scrie literatură şi, pentru că nu ştia cum, s-a înscris, la sfîrşitul anilor ’50, la un curs de

unde a avut norocul absolut să-l aibă ca profesor pe John Gardner, nimeni altul decît autorul

de

Ei bine, John Gardner i-a dat cheile biroului său (unde Carver pleca de acasă să scrie în week-end-urile cînd nu muncea) şi a lucrat cu el pe texte.  Un alt noroc al lui Carver a fost editorul revistei

Într-un minunat eseu intitulat „Fires“ (ca, de altfel, şi în „The Writer as Teacher“), Carver povesteşte tot acest parcurs, această formare a lui ca scriitor pe lîngă un profesor şi un editor, scriitor ieşit, practic, dintr-un curs de creative writing, pe care ulterior a ajuns să-l predea el însuşi: „I remember Gardner saying that writers were made as well as born. Is this true? My God, I still don’t know… But there are apprentice musicians and composers and visual artists – so why not writers?“. (Cei care vor să afle cum gîndea Carver proza scurtă să-i caute eseurile despre scris: „On Writing“, „On Rewriting“ şi „Fiction of Occurrence and Consequence“ – totul este acolo.) Întorcîndu-mă la ceea ce am numit mai sus „modelul românesc“, mă refeream la ideea foarte răspîndită la noi că scrisul este doar har (înnăscut), nu şi meşteşug (dobîndit), de unde şi cantitatea enormă de proză românească scrisă execrabil, ca un afront adus limbajului şi gramaticii. 

În încheiere, pentru că tot n-am vorbit deloc despre cele 17 povestiri ale acestui volum, ţin să spun doar că, după mine, capodopera volumului nu este povestirea titulară, ci „Atît de multă apă atît de aproape de casă“ (ecranizată şi de Altman, şi de Ray Lawrence). Veţi înţelege de ce termenul „minimalism“ aplicat prozei lui Carver sună aproape insultător. 

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

Prietenul meu Mel McGinnis vorbea. Mel McGinnis este cardiolog şi asta îi dă uneori dreptul. 

Stăteam toţi patru în jurul mesei lui din bucătărie şi beam gin. Soarele se revărsa prin fereastra mare din dreptul chiuvetei. Eram acolo Mel şi cu mine, soţia lui de-a doua, Teresa – Terri îi spuneam noi – şi soţia mea, Laura. Pe vremea aceea locuiam în Albuquerque. Dar eram cu toţii din alte părţi. 

Pe masă se afla o frapieră cu gheaţă. Ginul şi apa tonică tot treceau dintr-o mînă în alta şi nu ştiu cum am ajuns să vorbim despre iubire. Mel credea că adevărata iubire era nici mai mult, nici mai puţin decît iubirea spirituală. Petrecuse cinci ani într-un seminar înainte de a-l abandona pentru a se apuca de medicină. Spunea că încă mai considera acei ani de seminar drept cei mai importanţi din viaţa lui. Terri ne spuse că bărbatul cu care trăise înainte de a trăi cu Mel o iubea atît de mult încît a încercat s-o omoare. Apoi ne povesti:

– Într-o seară m-a luat la bătaie. M-a tîrît de picioare prin camera de zi. Îmi tot spunea: „Te iubesc, te iubesc, tîrfă ce eşti“. Apoi a continuat să mă tîrască prin cameră. Iar eu mă tot loveam cu capul de lucruri.

Terri se uită în jurul mesei. Ce să faci cu aşa iubire?

Era o femeie toată numai os, cu o faţă drăguţă, ochi negri şi păr şaten care îi atîrna pe spate. Îi plăceau colierele de turcoaze şi cerceii lungi care atîrnă. 

– Dumnezeule, nu vorbi prostii. Aia nu-i iubire şi tu ştii asta, zise Mel. Nu ştiu cum ar trebui să se numească, dar cu siguranţă nu iubire.

– Poţi să zici ce vrei, dar eu ştiu că era, spuse Terri. Ţie poate că-ţi sună aiurea, dar nu-i mai puţin adevărat. Oamenii sînt diferiţi, Mel. Sigur, uneori poate că se comporta ca un nebun. OK. Dar mă iubea. În felul lui poate, dar mă iubea. Era iubire, Mel. Nu spune că nu era.

Mel pufni. Cu paharul în mînă se întoarse spre mine şi Laura.

– Tipul m-a ameninţat cu moartea, zise Mel. Îşi termină paharul şi se întinse după sticla de gin. Terri e o romantică. Terri e din şcoala lui „bate-mă ca să ştiu că mă iubeşti“. Terri, scumpo, nu fă mutra asta.

Mel se întinse peste masă şi o prinse pe Terri de obraz. Îi zîmbi.

– Acum vrea s-o dreagă, spuse Terri.

– S-o dreg? făcu Mel. Ce-i de dres? Ştiu eu ce ştiu. Asta-i tot.

(fragment din povestirea „Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire“)