România pierdută
● Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Editura Humanitas, 2015.
„Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale. Cînd s-a creat România, la 1859, prin unirea celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, noul stat cuprindea mai puţin de jumătate din teritoriul pe care se aflau răspîndiţi românii. Transilvania şi celelalte ţinuturi de dincolo de munţi evoluaseră timp de aproape un mileniu în spaţiul unguresc, apoi habsburgic, respectiv austro-ungar al Europei Centrale; românii formau o majoritate, nu însă mult peste jumătate, alături de «minorităţi» consistente şi, mai ales, dominante: maghiarii şi germanii. Dobrogea aparţinea de secole Imperiului Otoman şi, rezultat al colonizărilor, avea o populaţie majoritar islamică. Bucovina, ruptă din Moldova şi încorporată de austrieci în 1775, ajunsese, la rîndu-i, o regiune multietnică, populaţia fiind împărţită între români, ucraineni, germani şi evrei. În sfîrşit, Basarabia, anexată de Rusia, în 1812, tot de la Moldova, se afla în plin proces de rusificare.“
Astfel începe cartea istoricului Lucian Boia care arată cum, de-a lungul a numai o sută şi ceva de pagini, România Mare, apoi România comunistă şi cea postcomunistă s-au tranformat fundamental în sensul pierderii/înlăturării/diluării diversităţii etnice şi culturale pînă la a ajunge o ţară mai românească decît oricînd, o ţară omogenă etnic cum n-a fost, de fapt, niciodată. Lucian Boia se foloseşte de statistici pentru a spune povestea formării României prin alungarea directă sau indirectă a tuturor celor care nu erau români. Asimilare, colonizare, relocare, epurare, deportare, vînzare, marginalizare, emigrare – tot atîtea nume pentru un masiv, complex şi îndelung proces de românizare desfăşurat de-a lungul a cîteva secole. Istoricul arată cum România de azi s-a format, de fapt, printr-o continuă deformare, prin aruncarea peste bordul graniţelor a tuturor minorităţilor care au pus umărul la modernizarea ţării şi la crearea culturii ei, căci românii get-beget au fost, multă vreme, ţărani şi needucaţi, elitele fiind dintotdeauna cosmopolite.
Vechiul Regat de la 1859 avea o populaţie de doar patru milioane de locuitori şi care era predominant românească – de aici s-a pornit. N-o să reiau acum toate cifrele extrase de Lucian Boia din recensămintele epocii, o să expun doar cîteva realităţi. Relativ omogenă privită integral, doar România rurală este românească, oraşele („acolo unde se fabrică modernitatea românească“) fiind perfect multietnice şi multiculturale. În 1899, spre exemplu, doar puţin peste jumătate din locuitorii Bucureştiului sînt români, la Iaşi aceştia nici măcar nu sînt jumătate, oraşul moldovean fiind predominant evreiesc. La 1900, România se afla pe locul 2 în Europa în ce priveşte procentul străinilor stabiliţi în ţară: 79 la 1000 de locuitori; primul loc revenea Elveţiei, alte ţări urmînd la mare distanţă: Danemarca, Belgia, Franţa…
Provincia Otomană Dobrogea avea o structură etnică şi religioasă complet diferită: majoritari erau musulmanii turci şi tătari, care au părăsit provincia, unde a avut loc şi un proces de colonizare românească cu „mocani“ din sudul Transilvaniei. Dobrogea este descrisă ca un paradis cosmopolit: peste 20 de naţionalităţi, Sulina numărînd doar 296 de români la mia de locuitori. În afara Regatului situaţia arăta astfel: în Transilvania, la 1910, românii erau doar uşor majoritari (53,7%); în Bucovina existau doar în procent de 34,4%; iar în Basarabia, după colonizările ruseşti de după 1812, românii rămăseseră doar 47,6%. Concluzia lui Lucian Boia fiind că spaţiul „românesc“ (ghilimelele sînt cît se poate de nimerite) din afara Regatului era doar majoritar românesc („românii depăşind cu puţin jumătate din numărul total al locuitorilor“), asta în condiţiile în care oraşele aparţineau „străinilor“, la fel şi elitele.
În România Mare, la 1930, etnicii români reprezentau 71,9%, Oltenia fiind provincia cea mai românească, iar Transilvania, cea în care românii nu erau majoritar ortodocşi. Mai mult de jumătate din minoritarii României Mari nu ştiau româneşte. Cea mai mare parte a economiei (firme individuale sau comerciale) aparţinea „străinilor“. Procesul de românizare şi de marginalizare a minorităţilor s-a produs prin şcoală, dar fără reuşite majore, căci la capătul perioadei interbelice minoritarii nu-şi pierduseră ponderea nici demografică, nici culturală, nici economică. Lucrurile vor arăta însă altfel după Guvernul Antonescu: dacă la începutul anului 1940, populaţia evreiască era în număr de 765.000, şase ani mai tîrziu dispăruse jumătate. La fel s-a întîmplat şi cu germanii: morţi în război, retraşi, deportaţi sau repatriaţi, au mai rămas în România postbelică mai puţin de jumătate.
Foarte interesantă este situaţia din România comunistă, unde minorităţile evreieşti şi maghiare au avut un cuvînt greu de spus în primii ani ai comunismului internaţionalist, după care schimbarea radicală în sensul naţionalismului socialist a dus mai departe procesul de românizare condus în interbelic de extrema dreaptă naţionalistă. Cei doi factori decisivi au fost industrializarea şi urbanizarea, pe de o parte, apoi emigraţia. Emigrarea evreilor către noul stat Israel, începută în 1948, a făcut ca după 1989 România să nu mai numere decît 8955 de evrei. La fel s-a întîmplat şi cu germanii şi maghiarii: 173.000 de germani şi aproximativ 100.000 de maghiari au părăsit România comunistă, emigraţia lor continuînd masiv în anii ’90.
Efectele acestei românizări sînt just exprimate de Lucian Boia, care vorbeşte despre o „insularizare a României cu rezultate catastrofale asupra formării elitelor“. Şi mai interesant este ultimul capitol al cărţii, cel dedicat situaţiei actuale şi al concluziilor, în care istoricul vorbeşte despre „bătălia“ cîştigată cu Transilvania şi cea pierdută cu Basarabia, despre faptul că un oraş precum Clujul este acum mai românesc decît era Bucureştiul cu un secol în urmă, despre Dobrogea devenită românească în proporţie de peste 90%, despre faptul că, din duzina multietnică de altădată, doar maghiarii şi romii mai reprezintă azi minorităţi suficient reprezentate etc., etc. „Fapt e că România a reuşit pariul său de a deveni, dacă nu exclusiv românească, în orice caz foarte românească (şi foarte ortodoxă)“, este concluzia acestei cărţi la finalul căreia te încearcă o imensă tristeţe. Căci prin acest termen de „românizare“ nu ai decît imaginea unei vaste pierderi, a unei adevărate deşertificări etnice şi culturale!
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
* * *
„Nici românii nu erau toţi, la origine, chiar atît de români. Aristocraţia era foarte amestecată; de asemenea, în bună măsură, şi populaţia oraşelor. Se petrecuse, de-a lungul generaţiilor, un proces de asimilare. Multe dintre «marile familii» româneşti sînt la origine greceşti: Cantacuzino, Rosetti… sau de alte obîrşii balcanice, precum Ghica, cu rădăcinile sale albaneze. Mariajul tipic era între greci şi români, rezultînd în epoca fanariotă şi chiar un timp după aceea o elită cu dublă ascendenţă şi cultură: românească şi grecească…
E semnificativă sub acest aspect obîrşia multor personalităţi care au marcat cultura română. I.L. Caragiale, scriitorul român cel mai reprezentativ (alături de Eminescu), este, la origine, grec get-beget, cu o infuzie albaneză; oricum, nu i s-a identificat nici o picătură de «sînge românesc». În cazul lui Vasile Alecsandri a circulat ipoteza – puţin probabilă – a unei origini evreieşti; e însă pe deplin documentată ascendenţa grecească, atît dinspre mamă, cît şi, parţial, dinspre tată. Alexandru D. Xenopol, primul istoric modern al românilor, e fiul unui imigrant, foarte probabil evreu, şi al unei grecoaice. Iar Nicolae Iorga, recunoscut drept cel mai de seamă istoric român, se trage, pe linie paternă, dintr-un grec stabilit în Moldova în secolul al XVIII-lea, bunicul său matern fiind de asemenea grec. Ion Mincu, creatorul stilului neoromânesc în arhitectură, este sîrb (sau macedonean) prin ambii părinţi. La rîndul lui, Anghel Saligny, strălucitul inginer, constructorul podului de la Cernavodă, descinde prin tată dintr-o familie franceză hughenotă stabilită în Germania şi dintr-o mamă poloneză. E numai o selecţie! I s-au căutat, fără succes, şi lui Eminescu strămoşi de cele mai diverse şi exotice origini (spre indignarea poetului, care el însuşi abuzase, la adresa altora, de acest gen de «acuze»); rămîne doar, în ce-l priveşte, ciudăţenia numelui – Eminovici, în forma originară –, de factură nu tocmai românească.
Toţi cei amintiţi sînt, fără discuţie, români întru totul, fiindcă identitatea etnică sau naţională nu ţine de biologie, ci de cultură. Vor fi păstrat totuşi, în fondul lor spiritual, cîte ceva din moştenirea generaţiilor anterioare. Ne aflăm într-un mediu al diversităţii, nu numai între români şi «străini», dar chiar şi între români şi români, proveniţi ei înşişi din surse şi combinaţii diferite.“
Cum s-a românizat România
