Om vs natură

● Jack London, Dragoste de viaţă şi alte povestiri, traducere de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, 2015.

Viaţa lui Jack London chiar a fost un roman de aventuri. Crescut doar de mamă, care a încercat la un moment dat să se sinucidă, şi-a luat destinul în mîini încă din adolescenţă, cînd a plecat în lume. Autodidact, deşi a urmat o scurtă vreme studii universitare, Jack London a avut o adolescenţă de aventurier. A vagabondat prin America, a lucrat într-o mină de aur şi într-o fabrică, a vîndut scoici, a fost marinar, a făcut închisoare şi a fost corespondent de război în Extremul Orient, s-a apucat de agricultură. Mai toate astea pînă la 20 şi ceva de ani. S-a salvat spiritual şi financiar prin literatură. A scris prima sa povestire la vîrsta de 17 ani şi a continuat să publice povestiri şi romane în foileton cu o ambiţie, poftă şi capacitate de muncă ieşite din comun. A fost ateu şi socialist, activist pentru drepturile muncitorilor şi ale animalelor de circ, a scris împotriva rasismului, toate acestea contribuind din plin la popularitatea sa în epocă. La vîrsta de 27 de ani a publicat romanul

care l-a făcut faimos şi i-a adus siguranţa financiară. A citit şi a scris enorm, în toate genurile: proză scurtă, roman, poezie, teatru, eseu, reportaje de călătorie, memorialistică. Monstruos de celebru (şi în State, şi în Europa, şi în Japonia), bogat încă din timpul scurtei sale vieţi (a murit, alcoolic şi suferind de mai multe boli dobîndite în anii aventurieri, la doar 40 de ani), Jack London a scris şi a publicat peste douăzeci de romane şi tot atîtea volume de povestiri. 

Cu mult înainte să citesc

eram deja fascinat de Jack London, pe care îl aşez printre scriitorii copilăriei mele. L-am descoperit citind

, o ediţie de buzunar apărută în 1968 la Editura Tineretului, în traducerile lui Petre Solomon şi D. Mazilu, ediţie care cuprindea doar trei povestiri: „Dragoste de viaţă“, „Tăcerea albă“ şi „Focul“. Dintre acestea, „Focul“ („To Build a Fire“) lipseşte, din păcate, din mica antologie de faţă, deşi este considerată capodopera absolută a prozei scurte scrise de Jack London, formînd cu „Dragoste de viaţă“ un diptic perfect. De altfel, ar fi foarte greu să faci o antologie cu adevărat semnificativă din povestirile sale, dat fiind că a scris vreo două sute. În selecţia de faţă se regăsesc, totuşi, şapte dintre cele mai bune povestiri care abordează cîteva din temele sale predilecte: confruntarea cu natura ostilă, hoinărind în deşertul îngheţat al Alaskăi („Dragoste de viaţă“ şi „Tăcerea albă“) sau navigînd prin curenţii Pacificului de Sud („Din neamul lui McCoy“), viaţa grea a muncitorilor („Rebelul“), injustiţia socială şi rasismul („Chinezoiul“), revoluţia („Mexicanul“) şi lumea murdară a boxului („Inegalabila brută“). 

Confruntarea omului cu natura ostilă rămîne tema prin excelenţă asociată cu numele lui Jack London, scriitori americani contemporani precum David Quammen, pentru a da un singur exemplu dintr-o sută, fiindu-i profund îndatoraţi. Ca şi în „To Build a Fire“, în „Dragoste de viaţă“ urmărim, cu lux al descrierii fizice, lupta cu natura şi cu propriile instincte a unui biet om ajuns singur şi dezorientat, rănit, la ultimele puteri şi fără mîncare, încercînd să străbată un teritoriu pustiu la minus cîteva zeci de grade. Pe urmele lui se tîrăşte un lup aflat în aceeaşi condiţie deplorabilă, omul şi lupul fiind două victime ale naturii vitrege. Dacă în „To Build a Fire“, supratema este frigul (personajul de acolo fantazează să-şi ucidă cîinele pentru a-şi vîrî mîinile degerate în burta caldă a animalului), aici foamea este procesul descris în amănunt: omul, neavînd suficientă forţă să vîneze, devine el însuşi o pradă a lupului bolnav şi sleit de puteri (vezi fragmentul de mai jos). Şi în „Tăcerea albă“ cîinii de tracţiune devin potenţiali atacatori ai omului din cauza epuizării şi foamei într-un ţinut arctic, doar că aici omul nu este singur, iar forţa naturii este reprezentată de hazardul unui accident. În povestirea „Din neamul lui McCoy“, o corabie, a cărei încărcătură arde mocnit sub punte, luptă cu curenţii oceanici pentru a ajunge la malul unei insule în încercarea de a-şi salva echipajul înfometat. 

Dacă „Rebelul“ („The Apostate“, în original) este povestea epuizării unui tînăr în munca mecanică dintr-o fabrică, un stahanovist din necesitate („La sfîrşitul celui de-al doilea an la secţia războaielor făcea mai mulţi metri de material decît orice alt ţesător şi de două ori mai mulţi decît lucrătorii mai puţin îndemînatici“), în „Chinezoiul“ urmărim condamnarea arbitrară la moarte, urmată de execuţia condamnatului greşit, în cazul unei crime neelucidate pe o plantaţie din Tahiti unde muncesc chinezi. Aceste povestiri sînt reprezentative pentru empatia cu care Jack London a scris deopotrivă despre muncitori şi colonizaţi ca victime ale exploatării şi injustiţiei sociale. Povestirile „Mexicanul“ şi „Inegalabila brută“ au în comun boxul. Dacă în prima dintre acestea e vorba de un tînăr mexican care strînge bani pentru juntă boxînd, cea de-a doua, cea mai întinsă din carte, o nuvelă, spune povestea fiului unui boxer crescut departe de civilizaţie, a cărui naivitate şi a cărui pasiune pentru poezie sînt egalate doar de forţa sa brută, trimis să lupte cu o serie de boxeri corupţi de la oraş. Aceasta din urmă este o poveste mai amuzantă şi mai înduioşătoare decît orice scenariu al filmelor cu boxeri turnate în ultimii ani (mă gîndesc aici la onorabilul

şi la mediocrul

). 

Brutal înaintea lui Hemingway, dar cu un stil mai greoi, Jack London rămîne un autor esenţial al temei confruntării omului cu natura şi cu propriile instincte. Mi-ar plăcea să fie traduse mai multe din povestirile sale, fie şi pentru că, la acest capitol, proza noastră contemporană este destul de leşinată.  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

Jack LONDON

Dragoste de viaţă (fragment) 

…nu mai era în stare de înainteze nici măcar un kilometru pe zi. Continua să se tîrască şi să leşine, să se sucească şi să se răsucească, şi lupul bolnav tuşea şi hîrîia la doi paşi de el. Genunchii îi erau numai carne vie, la fel şi tălpile şi, măcar că-i învelise cu cămaşa de pe el, lăsa în urmă, pe pietre şi pe muşchi, o urmă roşiatică. Cînd aruncă o privire în spate, văzu lupul lingînd cu lăcomie urmele lui însingerate şi înţelese limpede că i-ar putea fi sfîrşitul dacă… dacă nu izbuteşte să-l doboare el pe lup. Şi atunci începu cea mai teribilă tragedie a existenţei jucată vreodată: un bărbat bolnav care mergea pe brînci şi un lup bolnav ce şchiopăta, două făpturi care îşi tîrau învelişurile muribunde pe întinsul pustietăţii şi încercau să-şi ia una alteia viaţa.

Dacă lupul ar fi fost sănătos, bărbatului nu i-ar fi păsat prea mult, dar gîndul că avea să ajungă în măruntaiele acelei creaturi scîrboase şi pe jumătate moarte îl îngreţoşa. Avea şi el pretenţiile lui. Începu să delireze iar, cu mintea năpădită de halucinaţii, iar perioadele de limpezime deveniră tot mai rare şi mai scurte. La un moment dat îl trezi din ameţeală un şuierat lîngă ureche. Lupul făcu un salt stîngaci în spate, îşi pierdu echilibrul şi se poticni de slăbit ce era… Voia să trăiască. Era stupid să moară acum, după toate cîte le îndurase. Soarta era prea asptră cu el. Şi el, în ciuda faptului că murea, nu accepta să moară. Poate că era nebunie curată, dar chiar şi în ghearele Morţii, el o sfida şi refuza să moară… 

Stătea întins pe spate, fără să se mişte, auzind cum, încet-încet, hîrîitul sacadat al răsuflării lupului bolnav se apropia tot mai mult. Veni mai aproape, din ce în ce mai aproape, parcă fără să mai ajungă vreodată, iar bărbatul nu se clinti din loc. Lupul îi stătea la ureche. O limbă uscată şi aspră ca şmirghelul îi zgîrie obrazul. Mîinile bărbatului ţîşniră în sus sau, cel puţin, aşa şi-ar fi dorit el să ţîşnească. Degetele i se încovoiară ca nişte gheare, dar nu apucară decît aerul. Era nevoie de forţă să fii rapid şi sigur în mişcări, iar bărbatul nu avea aşa ceva. 

Răbdarea lupului era înfricoşătoare. Răbdarea bărbatului era la fel de înfricoşătoare. Omul rămase întins şi nemişcat, străduindu-se să nu leşine, pîndind creatura care voia să-l mănînce şi pe care voia s-o mănînce. Cîteodată, marea toropitoare năvălea peste el şi bărbatul visa îndelung, dar, fie că era treaz, fie că visa, aştepta necontenit răsuflarea hîrîită şi mîngîierea aspră a limbii aceleia…