Cărţi nevîndute, creatori absenţi

„Punctul cel mai vulnerabil al pieţei de carte din România: librăriile, care sînt canalele de distribuire a cărţii. Dacă înainte de criză existau peste 500 de librării, acum sîntem la jumătate, iar cînd spun că avem 250 de librării sînt optimistă şi privesc partea plină a paharului, pentru că, de fapt, dacă am lua fiecare librărie în parte, vom vedea că din aceste 250 nu sînt mai mult de 100 cu adevărat librării. Cele mai multe sînt papetării care au cîteva cărţi înghesuite într-un colţ. Sînt oraşe mari în România, cu peste 50.000 de locuitori, care fie nu au nici măcar o librărie – cazul oraşului Călăraşi –, fie au un mixt chinuit de papetărie-birotică-librărie… Vînzarea online înseamnă doar 8-9%, iar acesta este un procent mult influenţat de o politică deseori abuzivă de reduceri practicată de magazinele online, politică din păcate perfect posibilă într-o ţară în care nu există, ca-n Franţa, de exemplu, o lege Lang, legea preţului unic. Dar ar fi ridicol să mă plîng că ne lipseşte o lege Lang cîtă vreme nouă ne lipseşte o lege a cărţii pur şi simplu…“ Cam asta spunea Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas, într-un interviu de săptămîna trecută, acordat Sabinei Fati pentru

Concluziile interviului erau că şcoala nu încurajează cititul, în timp ce Guvernul descurajează editurile. O formulare şi mai exactă ar fi fost că şcoala nu-i învaţă pe copii la ce folosesc cărţile şi la ce e bun cititul şi

terminarea studiilor, asta în timp ce Guvernul nu sprijină actanţii de pe piaţa de carte prin legi adecvate şi folositoare, nu aberaţia cu timbrul literar. Referitor la acest subiect, mai spunea Lidia Bodea: „Dinspre AER (Asociaţia Editorior din România) avem pe rol campania care vizează timbrul literar. În acest moment aşteptăm decizia Avocatului Poporului şi avem perfect întemeiata speranţă ca această anacronică şi ne-europeană lege a timbrului literar să fie declarată neconstituţională, cum, în fond, şi este.“ Fără a intra din nou în detaliile tehnice şi în descrierea consecinţelor nefaste pentru consumul cultural pe care o astfel de lege le-ar avea, aş cita, ca o concluzie, cifrele de afaceri ale unor pieţe de carte pe care Lidia Bodea le oferea, în speranţa că sînt exacte şi au relevanţa pe care, în general, o atribuim statisticilor: „şcifra de afaceri anuală înregistrată de piaţa românească de carte esteţ spre 60 de milioane de euro, fără să includem aici manualele şi ediţiile de chioşc, cărţile care se vînd la pachet cu ziarele ori revistele. Ar fi, cred, viu grăitoare aici cîteva comparaţii: o ţară aflată foarte sus, cum e Germania, cu 9 miliarde de euro cifră de afaceri anual, şi alte două ţări, mai aproape de noi, Polonia, cu peste 1 miliard, şi Ungaria, cu peste 200.000.“ 

Interviul cu Lidia Bodea apărea la cîteva zile după ce eseul Ursulei K. Le Guin intitulat „Up the Amazon with the BS Machine, or Why I keep Asking You Not to Buy Books from Amazon“ şi publicat pe blogul bookviewcafe.com se viraliza pe Internet. Scriitoarea americană îndemna la boicotarea „maşinăriei de bestseller“ a Amazonului cu aceste argumente: „Dacă vă place să cumpăraţi orice fel de bunuri şi produse de pe Amazon, sînt în regulă cu asta. Dacă credeţi că Amazon este un loc grozav să-ţi publici singur cartea, aş putea avea de spus cîteva lucruri, dar sînt în regulă şi cu asta, nu e treaba mea oricum. Problema mea cu Amazon este legată de felul în care acesta marketează cărţile şi felul în care foloseşte succesul marketingului pentru a controla nu doar vînzarea de carte, dar şi publicarea cărţilor, adică ceea ce scriem şi ceea ce citim… Modelul impus de Amazon înseamnă: vandabilitate ridicată, marketing la greu, preţuri super-competitive, apoi reducerea şi scoaterea din circuit. Marile edituri funcţionează acum şi sînt controlate de presiunea distructivă a strategiilor de marketing ale Amazon, deopotrivă în felul prin care publică cărţi şi prin felul în care decid ce şi cît anume să menţină în print. Această presiune le interzice să valorifice calitatea cărţilor în aceeaşi măsură cu vandabilitatea lor sau să facă planuri editoriale cu vînzări pe termen lung… Ca editor şi vînzător, Amazon nu vrea competitori, nu-şi asumă responsabilităţi şi nu riscă nimic. Modelul lor ideal de carte este comod, un produs comercial scris conform specificaţiilor pieţei care va ajunge pe lista de bestseller-uri înainte de a dispărea complet. Vinde repede, vinde ieftin, scapă de carte, vinde-o pe următoarea! Nici o carte nu are valoare în sine altfel decît în termenii profitului. Amazon exploatează ciclul satisfacţie instantanee / nesfîrşită insatisfacţie. Fiecare carte cumpărată de pe Amazon este un vot pentru o cultură fără conţinut.“ 

Nenumăratele comentarii stîrnite de pătimaşul eseu al Ursulei K. Le Guin combăteau, aproape la unison, perspectiva scriitoarei, subliniind, în principal, faptul că tot ce se poate spune rău despre Amazon descrie cu exactitate şi politica marilor edituri („mai puţin preţurile super-competitive“). Afirma un comentator: „Aparent, scriitoarea nu e conştientă de numărul mare de scriitori, inclusiv dintre cei publicaţi după modelul tradiţional, care-şi vînd opera în totalitatea ei pe Amazon. Aparent, scriitoarea ignoră (sau a uitat) faptul că acest sindrom al bestseller-ului a apărut înainte de Amazon, iar acest

nu le aparţine doar lor. La fel procedau şi librăriile fizice, şi marile edituri. Cînd lanţurile de librării Walden Books şi Barnes & Noble au scos de pe piaţă micile librării independente şi cînd au decis că blockbuster-ele sînt principiul afacerii, nimeni nu s-a plîns… Oricum, cărţile în format digital nu sînt reduse şi scoase din circuit. Reducerea şi scoaterea din circuit este şi metoda marilor edituri şi a marilor lanţuri de librării.“ Pentru a aduce problema acasă, înlocuiţi Amazon cu Elefant şi vorbele Ursulei K. Le Guin ar putea fi rostite de orice scriitor, editor sau librar de la noi. 

În fine, în timp ce aceste două texte circulau pe Internet stîrnind sau întreţinînd o discuţie aparent fără sfîrşit despre problemele reale ale pieţei de carte, site-ul AgenţiadeCarte.ro iniţia un nou sondaj despre cei mai influenţi creatori din cultura română. Propunerile de nominalizări sînt ordonate pe mai multe secţiuni: cei mai influenţi editori, critici literari, jurnalişti culturali, manageri culturali şi manageri de artă. Nominalizările „au fost făcute de cititorii şi redacţia

“ şi, în lipsa oricăror criterii clar definite, sînt de-a valma. Cum se manifestă şi cum poate fi definită influenţa în funcţie de fiecare categorie în parte? Care sînt indicatorii de performanţă şi relevanţă? Căci există acolo editori lipsiţi de orice viziune şi/sau gust literar, ori care nu mai au de mult nici o „influenţă“ pe piaţa de carte, totul funcţionînd în virtutea inerţiei, fără schimbări majore de perspectivă sau – după formula Ursulei K. Le Guin, referindu-se la Amazon – editori care „nu-şi asumă responsabilităţi şi nu riscă nimic“. Să nominalizezi printre cei mai influenţi editori pe unii ale căror edituri n-au nici măcar site-uri aduse la zi sau funcţionale, ori care nu-şi plătesc colaboratorii – nu e doar ridicol, dar e şi nociv pentru că întreţin un prestigiu fals pentru nişte neprofesionişti! Lucrurile stau şi mai rău la celelalte categorii. Spre exemplu, mulţi dintre criticii literari nominalizaţi nu sînt, de fapt, critici sau sînt perfect mediocri (în timp ce alții buni lipsesc), sau nu mai fac propriu-zis critică literară de ani buni (doar conduc nişte reviste sau instituţii fără relevanţă culturală majoră), nici nu mai citesc literatura momentului, ori semnează cronici literare în publicaţii cu tiraje de cîteva sute de exemplare. Aceleaşi lucruri pot fi spuse despre jurnaliştii culturali care nu practică jurnalismul (nici nu mai au unde), sînt doar scriitori la pensie sau distribuitori şi măsluitori de premii literare şi burse (post)doctorale. Printre nominalizările managerilor culturali se numără şi mulţi incompetenţi, a căror calitate este doar aceea că au fost numiţi, unii politic, în fruntea unor instituţii culturale cu programe lipsite de anvergură, anacronice, fără legătură cu prezentul artei, ca să nu mai vorbim de viitorul ei. Liste cu oameni care nu se remarcă prin discursuri critice sau manageriale esenţiale, mai degrabă creatori absenţi dintr-o cultură căreia îi lipseşte taman influenţa. 

În fine, nu doar că nu există criterii clar definite pentru nominalizaţi, altele decît aproximările şi simpatiile personale, dar ce-i califică pe votanţi (practic

are o conexiune de Internet) să aleagă un nume sau altul? Topul Agenţiei de Carte este doar un joc virtual pentru a ne exercita, în lipsa influenţei reale, prezumţia de importanţă şi a ne iluziona că existăm într-o cultură unde se întîmplă lucruri serioase. Cei mai influenţi creatori din cultura română? Mai interesant şi mai util ar fi fost un sondaj al creatorilor de trafic de influenţă în cultura română. Măcar dădeam lucrurile pe faţă.  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.