Amanţi şi autori

● Julian Barnes, Prin fereastră, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira, 2014.  

Am constatat şi cu altă ocazie lipsa apetenţei pentru eseu a scriitorilor români. Din păcate, nu avem mari cărţi despre literatură venite de la cei care scriu literatură. Prozatorii români nu scriu şi despre arta prozei sau despre cărţile altor prozatori, clasici sau colegi de generaţie, care i-au entuziasmat sau i-au marcat şi care, dintr-un motiv sau altul, cred ei că ar merita citite/redescoperite. Aşa cum nici poeţii, hoinărind tot anul pe la festivalurile de poezie răspîndite prin toată ţara, nu se opresc în faţa foii de hîrtie decît pentru a scrie despre ei înşişi. Fără a exersa şi a se produce în eseistica literară, adică „forma asociativă“ a prozei şi a poeziei, ai putea bănui că scriitorii români fie nu sînt cititori pricepuţi şi pasionaţi de literatură (alta decît cea produsă de ei înşişi), fie nu au suficiente resurse de generozitate pentru a se apleca asupra literaturii confraţilor şi a se recomanda unii pe alţii din motive pur literare, dincolo de micile interese personale. Oricum ar sta lucrurile, cei care pierd sînt cititorii, văduviţi de una dintre cele mai fascinante dimensiuni ale literaturii care este, în fond, o artă a reflecţiei şi a influenţei. 

Ca mai toţi prozatorii britanici, Julian Barnes este un eseist minunat şi nu mă pot gîndi decît la faptul că o astfel de colecţie de eseuri literare, precum

poate n-ar fi fost tradusă la noi dacă n-ar fi fost cerută de principiul totalizator al seriei de autor. Spun asta pentru că majoritatea eseurilor adunate în acest volum sînt dedicate unor scriitori şi unor cărţi despre care cititorii români nu ştiu mare lucru, poate chiar nimic. Penelope Fitzgerald, o prozatoare britanică debutată la 58 de ani, ulterior premiată cu Man Booker Prize, şi pe care Barnes o numeşte „cea mai bună romancieră engleză în viaţă“. Ford Madox Ford, un romancier uitat în Anglia, tradus la noi cu o singură carte. Rudyard Kipling (premiat cu Nobel în 1907) este un alt scriitor (poet şi nuvelist admirat, printre alţii, de Borges) despre care românii nu ştiu altceva decît că este autorul

Arthur Hugh Clough, Félix Fénéon, Chamfort sau Edith Wharton, dintre cei vechi, şi Lorrie Moore sau Joan Didion, dintre cei contemporani, sînt ceilalţi scriitori necunoscuţi cititorilor de la noi, în general pentru că n-au fost traduşi niciodată. Cum spunea Bogdan-Alexandru Stănescu în recenzia sa, „Barnes pare a agrea rolul de cavaler al năpăstuiţilor, iar de năpăstuiţi nu duce lipsă istoria literaturii.“ Necuprinse în acest volum, eseurile sale despre Djuna Barnes sau despre recent descoperitul şi la noi John Williams, autorul romanului

, fac parte din aceeaşi familie a textelor în care Julian Barnes îşi exersează cu generozitate dragostea pentru cărţi şi talentul său de cititor pe cărţi/autori victime ale istoriei literaturii. 

Iar Barnes chiar este un cititor extraordinar, cu un talent deosebit pentru detaliu, ton şi accent, şi acest lucru se vede încă şi mai bine în eseul despre traducerea în engleză a romanului

dar şi în textele sale polemice dedicate lui George Orwell şi Michel Houellebecq, mai exact spus, doi autori care nu-şi merită succesul. Dacă pe Orwell îl desfiinţează cu o eleganţă care face demersul şi mai dureros, cu Houellebecq (un tip inteligent, dar nu şi un prozator pe măsură) pare că se joacă, tratîndu-l ca pe un şoricel căruia îi arată, din cînd în cînd, pisica întruchipată de Tournier, adevăratul mare romancier al Franţei. Două eseuri, ultimele din carte, mi-au plăcut în mod deosebit. Primul este dedicat cărţilor de doliu scrise de Joan Didion şi Joyce Carol Oates, ambele scriitoare rămase văduve după mariaje care au durat zeci de ani (aşa cum – ce ironie! – Julian Barnes însuşi avea să rămînă în curînd şi să scrie

Cel de-al doilea eseu care mi-a mers la inimă este cel dedicat lui John Updike, mai exact, povestirilor sale (netraduse la noi) şi tetralogiei lui

– o minunată declaraţie de admiraţie colegială însoţită de acelaşi spirit analitic subtil care fac poftă de (re)lectură. 

Acestor 17 eseuri, Barnes le adaugă şi o povestire în trei timpi în care un scriitor fără succes predă – la distanţe mari de timp, de-a lungul a trei cursuri de

o povestire de Hemingway, făcînd-o de fiecare dată diferit, în acord cu timpul trecut peste el deopotrivă ca om şi ca scriitor/cititor. Un minunat eseu ficţional despre natura proteică a literaturii!  

● Alain Finkielkraut, Şi dacă dragostea ar dăinui, traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas, 2015.

Tot o carte de eseuri literare (patru la număr şi toate conferinţe la origine), de data aceasta scrisă însă de un eseist pursînge, este şi volumul francezului Alain Finkielkraut, care-şi expune tema eseurilor astfel: „Are iubirea suficiente resurse pentru ca, odată cu ridicarea tuturor restricţiilor, cu lichidarea tuturor tabuurilor, cu învingerea tuturor obstacolelor, să reziste la proba timpului? Avem oare temeiuri să mai credem în dragostea care dăinuie, sau făgăduiala asta nu-i decît o himeră, o iluzie, o păcăleală, un primejdios miraj? Putem răspunde întrebărilor de mai sus, devenite de-acum ale tuturor, prin intermediul statisticii şi al ştiinţelor sociale. Fără a subestima utilitatea unor asemenea abordări, am ales alta: literatura.“ Iar cei patru autori cărora le dedică cîte un eseu sînt: Madame de La Fayette (cu romanul

Ingmar Bergman (cu romanul

Philip Roth (cu

încă netradus la noi şi tradus prost în franceză – asta apropo de problemele traducerii

în engleză, expuse de Barnes) şi Milan Kundera (cu mai multe romane). 

Alain Finkielkraut este, de asemenea, un foarte bun cititor de literatură, dublat şi de un fin filozof, astfel că, prin personajele celor patru scriitori aleşi, reuşeşte să surprindă patru răspunsuri, convergente, la întrebarea legată de precaritatea vs perenitatea sentimentului iubirii. Primul eseu, construit în jurul micului roman publicat anonim în anul 1678 şi devenit punctul de pornire pentru romanul psihologic modern, analizează conflictul dintre virtutea armoniei conjugale şi tentaţia iubirii adultere, conflict care a avut, la vremea respectivă, un deznodămînt controversat prin faptul că dădea cîştig de cauză, în condiţii privilegiate, tocmai refuzului dragostei. E dificil de discutat şi de expus frumoasa demonstraţie (aceasta, dar şi celelalte) a lui Alain Finkielkraut, fără a dezvălui finalul romanului pe care, neştiind cîtă lume l-a citit, prefer să-l recomand în loc să-i prezint analiza. 

E foarte interesant însă cum, pornind de la Madame de La Fayette, Alain Finkielkraut face salturi uriaşe, dar perfect legitime, în ceea ce priveşte psihologia personajelor, pînă la cărţile unor Roth sau Kundera, care, fiecare în felul lor, dau acelaşi răspuns întrebării privind durabilitatea sentimentului amoros: „Exaltarea nu va rezista în faţa intimităţii… Dorinţa e sortită uzurii“ (la Roth) – „Prietenia erotică este răspunsul libertin la religia dragostei“ (la Kundera). Personajele americanului şi ale cehului împărtăşesc aceeaşi filozofie erotică şi demonstraţia lui Alain Finkielkraut îmi aduce în minte o întrebare pe care, într-un interviu din 1980, Roth i-o adresa lui Kundera, scriitor deja emigrat şi proaspăt publicat în Franţa cu

: „Ce înseamnă sexul pentru tine ca romancier?“; la care Kundera răspundea: „Cîteva pasaje erotice din Bataille m-au impresionat profund. Poate pentru că nu erau cîtuşi de puţin lirice, dar filozofice. La mine totul sfîrşeşte în mari scene erotice. Am sentimentul că o scenă de dragoste fizică poate ilumina esenţa personajelor şi poate rezuma situaţia lor existenţială.“ Dacă ar fi citit acest interviu, sînt sigur că Alain Finkielkraut l-ar fi citat în eseul despre Kundera, s-ar fi potrivit de minune! Cum n-ar avea sens să reiau aici interpretările sale, nu-mi rămîne decît să spun că sînt deopotrivă fermecătoare în expresie şi juste în concluzii (deşi un roman precum

ar duce lectura rothiană în alte zone ale relaţiei dintre sexualitate şi iubire, cel puţin la fel de fascinante). 

Eseul dedicat romanului biografic al lui Bergman inspirat de relaţia părinţilor săi mi s-a părut cumva ieşit din tonalitatea celorlalte, chiar dacă accentul pe background-ul religios al tatălui iluminează chestiunea dragostei dintr-o altă perspectivă, una non-erotică. Poate ar fi fost mai interesantă, în cazul lui Bergman, o ieşire din literatură înspre film, unde Alain Finkielkraut ar fi avut un material substanţial pentru a extrage viziunea amară, lipsită de speranţă a suedezului în ceea ce priveşte procesul de transformare a dragostei în timp. 

Cele două volume de eseistică literară scrise de Julian Barnes şi Alain Finkielkraut dau măsura tradiţiilor culturale din care provin, ambele intersectînd şi punînd în relaţie literaturile celor două limbi şi împreună oferind un spectacol al lecturii deopotrivă subtil şi accesibil cum, din păcate, la noi se întîmplă mult prea rar.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.