Cum să creşti un copil poet

● Iulian Tănase, Experimentul MAMATATA, Editura Herg Benet, 2015.

Între timp, chiar şi poeţii douămiiştii au ajuns părinţi. Dincolo de orice judecăţi generaţioniste, cîţiva au şi scris despre experienţa de a fi părinte. Scriitoare precum Ioana Nicolaie sau Denisa Duran au explorat dimensiunea maternităţii, prima într-un poem/roman prenatal al aşteptării, entuziasmului şi temerilor de a fi mamă (Cerul din burtă, 2005); a doua într-un jurnal poetic/aforistic al uimirii în preajma micuţei fiinţe abia venite pe lume (dorm, dar stau cu tine, 2014). Dar şi băieţii au fost inspiraţi de noul lor statut. Dan Coman (Dicţionarul Mara, 2009) a scris o carte de poezie subintitulată „ghidul tatălui: 0-2 ani“, despre adaptarea la ritmul existenţial al părintelui, consemnînd cu atenţie schimbările interioare ale bărbatului devenit tată. Radu Vancu (Sebastian în vis, 2010) a scris tot sub influenţa schimbării de statut existenţial, dar într-o cheie onirică. Alţi poeţi, precum Robert Şerban, de pildă, dar şi alţii, n-au publicat cărţi, însă s-au manifestat în această calitate a lor de scriitori-părinţi în texte din reviste sau în postări pe Facebook, unde propriii copii au devenit personaje. Prima scriitoare care ar trebui menţionată este Ana Dragu, autoarea naraţiunii-eseu tragi-poematice Mîini cuminţi (2015): povestea unei mame singure care creşte doi copii, un băieţel şi o fată, dintre care băieţelul, numit în carte Saşa, este atipic, în sensul că are deopotrivă nevoi şi puteri speciale, căci deţine un auz absolut.

Nu foarte departe de dimensiunea poetică din Mîini cuminţi, deşi de cu totul altă factură, scrisă dintr-o cu totul altă raţiune, este Experimentul MAMATATA al lui Iulian Tănase şi al celor doi copii ai săi, dintre care băieţelul se numeşte, în­tîmplător, tot Sacha. În argumentul cărţii, Iulian Tănase invocă Experimentul Zaica (2001), celebra carte construită de Daniela Alexandrescu, Irina Nicolau şi Ciprian Voicilă cu textele rezultate în urma interacţiunii cu copiii a profesorului de desen şi pictură de la Liceul „Nicolae Tonitza“ Dorel Zaica. Acesta, începînd cu anul 1965, dezvoltase o metodă pedagogică specială bazată de exerciţii de creativitate cu copiii, ce presupunea desene şi jocuri de imaginaţie pornind de la întrebări despre lume, lucruri şi sentimente. Ulterior, show-ul de televiziune Copiii spun lucruri trăsnite, care folosea acelaşi principiu al stimulării copiilor să răspundă în felul lor la varii întrebări, a transformat pedagogia în entertainment. Iulian Tănase subliniază însă dimensiunea creativităţii, definindu-şi cartea ca fiind una de creative parenting, chiar dacă nu oferă un discurs teoretic, o metodologie, ci doar punerea în practică a jocului cu copiii: „E o carte despre relaţia copiilor cu imaginaţia, cu interogaţiile asupra lumii, cu propria minte şi cu propriul creier, cu limbajul, cu libertatea, cu mirarea, cu nevoia de joc şi nevoia de a rîde. De asemenea, cartea este şi despre modul inocent şi spectaculos în care copiii descoperă lumea, punînd întrebări şi formulînd răspunsuri dintre cele mai neaşteptate, este o carte despre spiritul ludic liber şi gîndirea magică a copiilor, copii de la care, dacă ar fi ceva mai atenţi, adulţii ar avea atîtea de învăţat. Mai pe scurt, este o carte despre cum părinţii îşi pot asculta copiii, şi nu oricum, ci cu mare atenţie.“

Deşi este o carte pe care o poţi cuprinde în formula „colecţie de perle“, i-ai face o mare nedreptate, ai citi-o într-un fel limitat. Cum spune şi Iulian Tănase – autorul de jure, dar nu neapărat şi de facto al acestei cărţi cu autor colectiv –, cartea are în centrul ei ludic întrebările şi conversaţia copiilor: Adorei şi lui Sacha li se oferă, practic,  prezumţia de cunoaştere a lumii. Căci cei doi copii sînt deopotrivă autorii şi personajele acestei cărţi în care se vorbeşte despre dragoste şi familie, natură şi animale, obiecte şi fenomene, vise şi Dumnezeu… Copiii mai mult răspund decît pun întrebări, se manifestă prin limbaj în raport frizînd înţelepciunea sau chiar filozofia: „potcoava face să ţi se-ndeplinească norocul“, „e bine să te naşti deştept, că înveţi mai bine la şcoală“ (Adora), „fiinţele nu sînt bătrîne, fiinţele sînt iubite“ (Sacha), „meditez, adică mă uit la perdea fără să mă gîndesc la nimic“, „o floare e moartă cînd nu mai are minune în ea: fericire, miros…“ „sînt talentată la gînduri“ [dar şi] „mintea mea mă supără“ (Adora), „omul e un animal care scrie“, „casa e afară sau în casă?“ (Sacha), „Dumnezeu nu este ca un om care nu ştie nimic, de-asta nu pedepseşte“, „sufletul este un animal“ (Adora)…

Formulările lor aforistico-poetice, îndoielile, dar şi certitudinile lor, ideile şi întrebările lor, felul în care fac asociaţii şi analogii, în care găsesc explicaţii şi oferă perspective nebănuite – totul este şi un efect de limbaj. Şi aici este meritul lui Iulian Tănase, tatăl poet şi coach creativ, care-i încurajează să se folosească de limbaj atunci cînd limbajul nu le foloseşte. Iar copiii, încurajaţi să fie cît mai liberi, inventează noţiuni, fac jocuri de cuvinte care depăşesc înţelegerea semantică normativă a lumii. Creative parenting tocmai pentru că exerciţiile de imaginaţie stimulează gîndirea deopotrivă inocentă şi profundă a copiilor, nepervertită de normele judecăţii aşa-zis mature, logice, prudente, echilibrate, prozaice. Principiul gîndirii copiilor este unul profund poetic şi, deşi această jucărea de familie ar putea fi văzută drept una de proză scurtă sau teatru (fiind alcătuită din mici fragmente dialogale), este o carte de poezie pură, o carte de fantezie infantilă unde umorul, absurdul şi filozofia se combină uluitor. Micile naraţiuni, teorii, anecdote sau chiar pilde ale copiilor, „înregistraţi“ între 1-5 ani, sînt de un umor colosal, sînt copleşitoare prin inedit, frumuseţe şi candoare.

Experimentul MAMATATA, pus în scenă şi în pagină de Ioana şi Iulian împreună cu copiii Adora şi Sacha, este o carte spectaculoasă literar şi utilă părinţilor interesaţi să-şi crească copiii cu o imaginaţie sănătoasă, cu interes şi cu dragoste pentru cuvinte. Iar pe cititorii care nu sînt încă părinţi îi face să-şi dorească să fie.

Acultaţi-l aici pe Iulian Tănase vorbind despre carte şi despre multe altele în emisiunea lui Marius Chivu All You Can Read de la Radio Seven.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Iulian TĂNASE

Experimentul MAMATATA (fragment)

Copilul este o ființă stranie. El apare pe lume după o foarte lungă călătorie. Cele nouă luni de viață intrauterină reprezintă doar o mică parte, ultima etapă a acestei lungi călătorii. El apare pe lume pentru a ne reaminti nouă, adulților, că odinioară am fost ființe libere. El nu are nici o problemă, în primii ani de viață, să stea gol în fața oricui i se nimerește prin preajmă și nu are nici o problemă să spună ce gîndește. Dincolo de orice formă de dresaj social și cultural, copilul este primitivul aterizat în prezent dintr-o lume veche, foarte veche, în care gîndirea magică era la ea acasă. Pereții camerelor în care el se joacă sînt echivalentul pereților peșterilor pe care desenau primii oameni. Cînd copilul desenează pe pereți, timpul se curbează și extremitatea sa din prezent se întoarce în urmă cu 40.000 de ani, să zicem. Iată discul roșu, descoperit în peștera El Castillo din nordul Spaniei, strălucind pe peretele unei camere dintr-un apartament din București.

Copiii apar pe lume la fel cum noi, dormind și visînd, ne întoarcem, în­căr­cați de imaginile din vis, la starea de veghe. Dacă putem să ne povestim visele, asta se întîmplă doar pentru că putem vorbi. Nou-născuții nu pot face asta, limbajul le este un teritoriu interzis, și mi-a trecut odată prin cap că ei plîng tocmai pentru că nu pot spune ceea ce știu. Și, pînă cînd reușesc să vorbească, uită aproape tot ce știau despre lunga lor călătorie. Unii însă reușesc să mai păstreze cîte ceva din preaplinul de imagini cu care au venit pe pămînt. Cînd avea doar șapte săptămîni, Adora a reușit să articuleze, și destul de clar, un foarte hotărît: „Eu vieaaau!“ Era un „Eu vreau“ pronunțat cu jalnicele mijloace de exprimare ale unui nou-născut. Obiectul dorinței a rămas, însă, nerostit. Eu vieaaau, ce anume? Mister.

Într-o zi, Adora mi-a spus: „Mi-e dor de viața mea“. Cînd un copil de 5 ani și 2 luni îți spune că îi este dor de viața lui, te poți gîndi că fie îi este dor de ceea ce urmează să trăiască, fie îi este dor de ceea ce a trăit, înainte de a se fi născut.