Marele Tur al familiei
David Nicholls, Noi, traducere de Mirella Acsente, Editura Litera, 2016.
Toate cele patru romane ale britanicului David Nicholls (n. 1966) au fost traduse în limba română exact în ordinea în care au și apărut: Cine știe cîștigă și Dublura la Humanitas, O zi și Noi la Litera. Cu toate astea, nu mi se pare că este un autor suficient cunoscut la noi, deși poate că succesul ultimelor sale romane (O zi a fost ecranizat la Hollywood, iar Noi a fost pe lista Premiului Man Booker acum doi ani) va schimba asta în curînd. David Nicholls este un autor relativ atipic: studii de teatru serioase (în UK, dar și la American Musical and Dramatic Academy din New York), dar și de fizică și biologie, pentru a se lansa însă ca scenarist de seriale de televiziune (Cold Feet) și adaptări clasice pentru BBC (Mult zgomot pentru nimic, Tess d’Urberville, Great Expectations).
Romanul începe cu o scenă mai degrabă comică: trezit în toiul nopții de soția sa, bărbatul umblă buimac prin casă în căutarea presupuşilor hoți, pentru ca, ușurat, să se întoarcă în patul conjugal unde află că, de fapt, soția îl trezise să i spună că vrea să-l părăsească. Împreună cu fiul lor de șaptesprezece ani, pe care doar vacanța de vară îl mai desparte de plecarea la colegiu, cei trei plănuiseră un mare tur al Europei, în care urma să viziteze toate marile muzee într-un rit de trecere în maturitatea educațională a băiatului. Vacanța nu e abandonată, dar ceea ce ar fi trebuit să fie un fel de ultimă vacanță împreună se transformă într-o ultimă vacanță împreună ca familie.
Povestea călătoriei (Paris, Amsterdam, München, Veneția, Barcelona) este spusă, cu toată autoironia posibilă, de Douglas, soțul care încearcă deopotrivă să-și salveze căsnicia cu Connie și relația cu fiul Albie, aflat la vîrsta dificilă și rebelă a adolescenței („Pe scurt, fiul meu mă face să mă simt ca un tată vitreg“). Romanul lui David Nicholls este construit – foarte inspirat, și din motive de suspans, și de ritm narativ – din scurte capitole alternative (fiecare cu un titlu, ca o suită de episoade/proze scurte): pe măsură ce Douglas ne relatează călătoria plină de certuri și peripeții a familiei Petersen, aflăm și trecutul acesteia prin flashback-uri. Astfel, în timp ce prezentul conflictual al celor trei ne distrează, ne întristează sau ne indignează, istoria lor relevată treptat complică și mai mult situația. Este aici surprinsă dimensiunea uzurpatoare a timpului care a slăbit legăturile de altădată, fiecare episod avînd unul analog în oglinda timpului („Am nevoie de un nou început, de o schimbare de decor. Mă îngrozește faptul că o să stăm băgați unul în sufletul celuilalt pentru totdeauna. E ca… o piesă de Beckett“, îi spune Connie lui Douglas, care gîndește: „Cunoaștem răspunsurile pentru că am fost acolo și, astfel, curiozitatea este înlocuită cu nostalgia.“) La un moment dat, Connie citește romanul A sport and a pastime al lui James Salter, care este un road novel erotic al unui tînăr american împreună cu o franțuzoaică inocentă – o referință livrescă subtilă, ca o imagine răsturnată a ceea ce noi tocmai citim.
Ca și în prima scenă a cărții, comicul pune în evidență dramaticul și viceversa pînă la ultima pagină. Această permanentă ambiguitate a stării lecturii face savoarea romanului lui Nicholls care vorbește, de fapt, nu de fericirea sau de nefericirea familiilor, ci de complexa, fatala lor condiție care presupune și una, și alta. Sau, cum spune Douglas despre mutarea din prima lor casă: „Fuseserăm extraordinar de fericiți în acel apartament și, în același timp, mai triști decît crezuserăm că se poate. Indiferent ce ne aștepta în viitor, nu avea cum să fie pe măsura acestor extreme.“ Opoziția este principiul narativ al lui Nicholls. Dacă Douglas este biochimist, om de știință curios care jură pe rațiune, exactitate și experiment (personajul este minunat construit, datorită formării științifice a lui Nicholls însuși), Connie este pictoriță, tipă cultă, plină de imaginație, atrasă înspre arte, spiritualitate și explorare. Doar că ambii și-au trădat visele de tinerețe: Douglas a abandonat laboratorul de cercetare pentru departamentul unei corporații, iar Connie a renunțat la pictură pentru a dezvolta politici culturale educative. Albie vrea să devină fotograf, spre disperarea tatălui, dar cu încuviințarea mamei – de unde și conflictul permanent dintre tată și fiu și, parţial, între cei doi soți.
Nicholls dozează într-un mod aproape pervers cele două dimensiuni temporale ale poveștii, ajutat, firește, și de caracterul de road novel cu inserturi artsy. Călătoria familiei Petersen, care pare că se destramă cu fiecare oraș și muzeu vizitat, în care operele de artă devin un fel de contrapunct ironic (marea artă nu are nici o putere în fața micilor necazuri), își deapănă propria istorie în ritmul unui ghid cultural, cu atît mai mult cu cît traseul lor ajunge, uneori, în locurile vizitate în tinerețe. Altădată, curiozitatea, cunoașterea și plăcerea se răsfrîngeau asupra lor (călătoreau pentru a fi împreună); de data asta, asupra culturii (călătoresc pentru a fi singuri). Funcționează din plin principiul conform căruia călătoria relevă adevărata natură interioară a călătorilor. Dar marea găselniță a lui Nicholls constă în felul în care, pe de o parte, pune existența unei familii contemporane pe ruta istorică a artei, iar de altă parte, plasează familia cu probleme pe traseele hedoniste (sau, după caz, artificiale) ale turismului. Printre vorbe și gesturi încărcate de reproșuri și frustrare se insinuează permanent muțenia și statuarul pline de simboluri și subînțelesuri ale operelor de artă. Efectele sînt, de fiecare dată, devastatoare.
Radiografie a cuplului în timp, odisee culturală a familiei aflate în criză, elegie a diferențelor dintre copii și părinți, romanul lui David Nicholls (tradus foarte bine, apropo) pendulează între dramă și comedie cu o ușurătate care nu poate fi decît încurajatoare.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
Citiţi aici un interviu cu autorul.
*****
David NICHOLLS
Noi (fragment)
Mergeam la culcare și ne trezeam împreună, stăteam unul lîngă altul la chiuvetă și ne spălam pe dinți, modelîndu-ne obiceiurile și ticurile, gesturile și dansurile unei vieți împreună, începînd procesul prin care lucruri inițial incitante și noi devin familiare, erodate și iubite.
Connie întotdeauna mai moțăie cînd se oprește alarma, în vreme ce eu mă trezesc imediat. Connie își pune sutienul înaintea celorlalte haine. Eu încep cu partea inferioară, apoi înaintez în sus. Connie vorbește la telefon cu orele, eu sînt scurt și la obiect… Lui Connie îi plac dramele deprimante care au cîștigat premii, musicalurile vechi și condamnarea politicienilor la emisiunile de știri. Mie îmi plac documentarele despre condiții meteo extreme. Ei nu-i lac lalelele, conopida și velurul, și mănîncă roșiile ca pe mere, ștergîndu și zeama de pe bărbie cu degetul mare. Lasă o cantitate uimitoare de păr în scurgerea de la baie, pe care nu o ia niciodată de acolo; lasă un anume miros pe pernă, preferă vinul roșu celui alb, consideră că ciocolata e supraevaluată și are o capacitate infinită de a dormi, chiar și în picioare dacă vrea.
Am descoperit amîndoi toate aceste lucruri zi de zi, apoi am stat și ne am dezbrăcat pe cele două laturi ale patului în care făceam dragoste în nouăzeci, apoi optzeci, apoi șaptezeci la sută din nopțile noastre împreună. Am fost martori la toate bolile noastre mărunte, deranjamentele stomacale și infecțiile respiratorii, unghiile strîmbe de la picioare, firele de păr care creșteau pe sub piele, coșurile și furunculele care îndepărtau lustrul de pe personajul cu care ne-am prezentat la început…
Au mai fost și alte schimbări. Connie era îngrozitor de dezordonată, dar acum nu mai e așa și bănuiesc că ăsta e unul dintre felurile în care am reușit să o schimb. Nu e ceva neobișnuit pentru ea să bage mîna într-un buzunar adînc, după chei, și să scoată o cheie fixă mică, o scrumieră furată, un cotor uscat de măr sau un sîmbure de mango. Îi plăcea să „lase vasele la înmu at“, un act de autoamăgire pe care l-am urît dintotdeauna.
Dar de cele mai multe ori nu-mi păsa. Lumina călătorește altfel într-o cameră unde există încă o persoană, ea reflectă și refractă, astfel încît, chiar și cînd Connie tăcea sau dormea, eu știam că era acolo. Îmi plăcea dovada prezenței ei tăcute și promisiunea întoarcerii, felul în care schimba mirosul acelui apartament mic și mohorît. Fusesem nefericit acolo, dar asta se întîmplase în trecut.
