Literatura înaltă pentru mase

● John Freeman, Cum să citeşti un romancier, traducere şi note de Anca Bărbulescu, Editura Vellant, 2015.  

„Singurul lucru prin care intervievatorul poate să surprindă ce face cu adevărat un romancier este să-l determine să vorbească, să povestească, să gîndească cu voce tare. Interviurile de faţă nu sînt gîndite ca portrete de viaţă definitive, ci mai degrabă ca scene întrezărite printr-o fereastră în mişcare. Scriitorii se află într-o continuă evoluţie, publică încontinuu şi sînt în dialog constant, fie el direct sau indirect, unii cu alţii“, scrie John Freeman în prefaţa acestei cărţi în care a adunat nu mai puţin de 55 de interviuri-portrete (majoritatea publicate de-a lungul a cincisprezece ani în diverse publicaţii) cu tot atîţia scriitori din toată lumea, toţi unul şi unul, crema cremei.

Unii dintre interlocutorii săi sînt deja premiaţi cu Nobel (Toni Morrison, Nadine Gordimer, Günther Grass, Orhan Pamuk, Mo Yan, Doris Lessing, Imre Kertesz); alţii n-au mai apucat pentru că între timp au murit (Norman Mailer, John Updike, David Foster Wallace, E.L. Doctorow) sau sînt deocamdată „doar“ mari scriitori (premiaţi „doar“ cu Pulitzer, PEN/Faulkner, Booker sau National Book); majoritatea americani (Richard Ford, Don DeLillo, Philip Roth, Tom Wolfe, Jonathan Franzen, John Irving, Jeffrey Eugenides ş.a.), dar şi din alte culturi (Margaret Atwood, Peter Carey, Salman Rushdie, Ian McEwan, Haruki Murakami, Aleksandar Hemon, Ngugi wa Thiong’o, Vikram Chandra, Edmundo Paz Soldan ş.a.). Iar dintre aceşti 55 de scriitori, doar vreo zece sînt încă netraduşi (cu cel puţin o singură carte) şi relativ necunoscuţi la noi (James Wood, Marilynne Robinson, Geoff Dyer, Donna Leon ş.a.). De altfel, merită lăudate iniţiativa, efortul şi, în fond, curtoazia Editurii Vellant de a întocmi la finalul volumului o listă completă cu titlurile traduse în română, şi apărute la alte edituri, din opera autorilor intervievaţi de Freeman. Mai trebuie să spun că lista cărţilor traduse e neaşteptat de mare şi de cuprinzătoare. 

Revenind la autor, John Freeman este un scriitor premiat şi un binecunoscut jurnalist literar şi recenzent, care a publicat în reviste celebre în/din toată lumea:

Deşi tînăr (s-a născut în 1974), Freeman a fost deja preşedinte al National Book Critics Circle şi coordonator al antologiilor Granta. Cum spune el însuşi în prefaţa volumului de faţă, textele au fost scrise sub presiunea

-ului pentru diverse publicaţii (multe, probabil, non-literare), astfel că dimensiunile lor variază; unele (puţine şi dintre cele cu autori non-americani) sînt lăsate sub forma clasică, întrebare-răspuns, a interviului, altele fiind „prelucrate“ în stilul narativ american, indirect liber, cu citate ici-colo. Aşadar, cîteva sînt interviuri, cele mai multe, însă, mai degrabă portrete de autor prilejuite de apariţia unei noi cărţi. 

Pentru cineva care se pricepe cu adevărat la literatură, nu toate textele se ridică la un nivel suficient de interesant sau de profund. În cîteva cazuri, aş spune chiar că Freeman iroseşte de-a dreptul oportunitatea de a sta de vorbă cu ditamai personalităţile literare. „Cînd am început să mă ocup de astfel de interviuri, la care veneam prea pregătit, cu douăzeci de întrebări, de multe ori notate pe ceva, mi s-a părut că porneam din poziţia cea mai respectuoasă. Dar mi-am dat seama că întrebările pregătite dinainte atrag răspunsuri pregătite dinainte. Treptat, lista mea de întrebări s-a tot scurtat, pînă am ajuns să vin la interviuri cu cărţile citite, dar fără o singură întrebare la îndemînă.“ Altfel zis, Freeman a sărit dintr-o extremă în cealaltă, iar acest lucru se cam vede. Spaţiul limitat şi profilul publicaţiilor în care au apărut aceste interviuri/portrete l-au forţat pe Freeman să rămînă la suprafaţa literaturii. În general, nu speculează controversele, nu pune întrebări incisive, mai mult primeşte decît cere, e mai degrabă sentimental decît metafizic şi perfect apolitic, mai mult binevoitor decît iscoditor cu autorii; rezumă, nu dezvoltă, scanează, nu forează. Iar dacă unele fraze sînt

(„Franzen e cu gîndul la iubire“, „Frazier ştie că îl aşteaptă pădurea“), altele au meteahna jurnalismului narativ american care se pierde în detalii şi, spre exemplu, ţine cu tot dinadinsul să ne descrie hainele intervievaţilor şi materialele din care sînt construite casele lor. 

Dar dacă toate acestea pot suna ca relative reproşuri din partea unui critic profesionist, pe de altă parte, ele conferă cărţii marea calitate a agreabilului accesibil şi imediat util oricărui cititor. Pentru că, de fapt, cartea lui Freeman este, nici mai mult, nici mai puţin, un ghid popular al literaturii înalte. Nu te învaţă „cum să citeşti un romancier“ (nu e nimic didactic în aceste portrete), dar te stîrneşte să-l citeşti. Căci două lucruri esenţiale livrează aici Freeman: o listă indiscutabilă de prozatori valoroşi (pot fi adăugaţi şi alţii, dar nici unul nu merită scos) şi un minim context pentru fiecare autor în parte (de unde vine, cum s-a lansat, ce teme îl preocupă etc.). În ambele cazuri, Freeman este demn de încredere. Suficient ca să-ţi pară rău că n-a apucat să stea de vorbă şi cu, să zicem, Kurt Vonnegut sau J.G. Ballard, dintre cei dispăruţi, Paul Auster sau Cormac McCarthy, dintre cei în viaţă (acesta din urmă, apropo, pus de Harold Bloom, alături de Roth, DeLillo şi Pynchon, pe lista scurtă a prozatorilor americani nobelizabili).

Cei care şi-au luat deja bilete la seria de conferinţe The Power of Storytelling din week-end-ul acesta vor avea plăcerea să-l şi asculte vorbind pe John Freeman; restul cititorilor bucureşteni îl pot întîlni luni, 12 octombrie, de la 18,30, în

, cu prilejul lansării acestui volum.   

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Cum să citeşti un romancier (fragment) 

John Freeman:   Cînd aţi început să publicaţi, în anii ’50, foarte rar se făcea trecerea de la ficţiunea naturalistă la aşa-zisa ficţiune de gen, nu-i aşa?

Doris Lessing: Într-adevăr, iar acum graniţele dintre genuri sînt foarte neclare. Cînd am început, science-fiction-ul era un gen mărunt, în colţişorul lui, citit de foarte puţină lume. Dar acum – unde s-ar înscrie, de exemplu, Salman Rushdie? Sau oricare autor sud-american? Cei mai mulţi rezolvă problema spunînd că e realism magic.

Aţi scris multe romane. V-aţi dorit ca vreunul din ele să fie citit de mai multă lume?

Cărţile mele de science-fiction. Seria Canopus in Argus a avut o comunitate de cititori foarte mare pe vremuri, a apărut şi o religie pe baza ei. Shikasta, primul volum al seriei, a fost interpretat literal, s-a format o comunitate pe baza ei în America. Mi-au scris să mă întrebe: „Cînd ne vor vizita zeii?“. Iar eu le-am răspuns: „Vedeţi voi, nu e o cosmologie; e imaginaţie“. Şi mi-au scris înapoi: „A, spui aşa doar ca să ne pui la încercare“.

Nu-mi pot închipui că s-ar putea întîmpla aşa ceva în ziua de azi.

Ei, erau alte vremuri. Mă duceam destul de des la San Francisco. Odată vorbeam acolo în faţa unui public numeros, cînd un bărbat se ridică şi spune: „Doris, sper că n-o să mai scrii romane din alea realiste, plictisitoare“, iar apoi altul se ridică şi el şi spune: „Doris, sper că n-o să-ţi iroseşti timpul cu prostiile alea de romane science-fiction“. De la ei s-a pus pe ceartă toată adunarea. Nu-mi pot închipui aşa ceva în ziua de azi.

Sînteţi de părere că revoluţia culturală din anii ’60 a mers prea departe?

Ce pot să spun, pe atunci nu ajunseseră aici drogurile puternice. Nu era decît marijuana. Iar aşa-zisa revoluţie sexuală întotdeauna mi-a fost greu s-o înţeleg – fiindcă lasă impresia că înainte de ea n-a existat nici o revoluţie sexuală. În vreme de război, lumea se culcă cu cine apucă! Părerea mea e, deci, că problema cu anii ’60 se trage din urmările celui de-al Doilea Război Mondial. Mi se pare că erau atîţia copii distruşi. De ce ajunseseră în asemenea hal? Trăiau mai bine ca niciodată. Ca niciodată. Îmi amintesc că odată un lider de-ai lor a spus destul de curajos: „Vi se pare că sînteţi cine ştie ce lucru special. Dar nu sînteţi. Sînteţi doar prima piaţă de populaţie tînără din lume. De-asta sînteţi atît de privilegiaţi“. L-au înfierat mulţi, dar după părerea mea avea dreptate.