Afrikaanderi, catolici, stafii

● Muriel Spark, Serafimul şi Zambezi, traducere de Dana Crăciun, Editura Vellant, 2012.  

Deşi a avut o carieră lungă, în care a publicat relativ mult (după debutul cu poezie au urmat peste douăzeci de romane de dimensiuni mici, patru volume de proză scurtă, cîteva piese de teatru, plus studii literare despre Mary Shelley sau surorile Brontë, memorii, chiar şi o carte pentru copii ilustrată de Edward Gorey) şi a cunoscut perioade de succes internaţional real, fiind recompensată cu nenumărate premii literare (trei dintre romanele ei apărute în anii ’70 au fost nominalizate la Man Booker Prize, unele fiind şi dramatizate, adaptate pentru televiziune şi ecranizate la Hollywood cu Elizabeth Taylor în distribuţie), opera scriitoarei scoţiene Muriel Spark (1918-2006) este, practic, necunoscută la noi. I s-au tradus doar două cărţi în anii ’70-`80 - marele ei succes 

şi

astfel că volumul acesta, apărut acum cîţiva ani şi reprezentînd integrala prozei scurte (în traducerea excelentă, trebuie neapărat să spun, a Danei Crăciun), rămîne cea mai semnificativă traducere românească din opera sa. 

Cele 41 de povestiri adunate aici, prin tematica lor variată, dau măsura vieţii întrucîtva spectaculoase pe care a dus-o Muriel Spark. O vreme a locuit în Africa Centrală, mai exact în Rhodesia/Zimbabwe, unde s-a mutat cu un soţ violent şi unde a şi născut un copil, părăsindu-i pe amîndoi după doar cinci ani pentru a se întoarce singură în Anglia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a lucrat în departamentul de spionaj din cadrul Ministerului Britanic al Afacerilor Externe, răspîndind informaţii false pe frontul german. Această activitate de propagandistă, spun biografii, i-ar fi trezit gustul pentru fabulaţie, astfel că, după terminarea războiului, odată întoarsă la Londra, şi-a început activitatea literară. Nu s-a recăsătorit niciodată (faimosul critic literar american Lionel Trilling ar fi fost un pretendent) şi relaţiile cu bărbaţii au fost catastrofale: primul ei soţ, despre care spunea că cel mai bun lucru pe care i l-a dat a fost numele, a sfîrşit într-un azil, ea însăşi fiind internată din cauza unor probleme mentale pe care le-a avut în timpul celeilalte relaţii serioase, cu un bărbat care, în cele din urmă, a trădat-o vînzîndu-i corespondenţa şi publicînd o carte plină de indiscreţii despre viaţa ei. După ce-şi abandonase fiul de mai multe ori, ultimii treizeci de ani din viaţă i-a trăit în Toscana alături de o pictoriţă orfană, mai tînără decît ea, care i-a devenit mai întîi secretară, apoi şi executoare testamentară, stîrnind zvonuri despre o presupusă relaţie amoroasă cu ea. 

Şi-a dezmoştenit fiul, evreu practicant, după ce acesta a acuzat-o într-un scandal devenit public că s-ar fi convertit la catolicism pentru a nega şi a ascunde originile evreieşti ale bunicii sale. Mai întîi, convertirea la catolicism, pe seama căreia Muriel Spark a pus devenirea ei ca scriitoare, a fost urmată de o cădere mentală, experienţă reflectată în romanul de debut,

(apărut cînd avea 40 de ani), dar şi în povestirea „Hai vino, Marjorie“, cea mai tristă din acest volum şi printre cele mai bune. Apoi, mai multe povestiri au subiect testamentar; unele sînt livreşti, precum excelenta „Fiicele taţilor“, cu urmarea „Deschisă publicului“; altele, comic-fantastice, precum „Executoarea“; altele, psihologice, vezi „Ochelarii de soare“. În fine, subiectul religiei şi, mai ales, al catolicismului străbate şi el toată opera lui Muriel Spark, în acest volum, povestirea „Evreica creştină“ fiind inspirată chiar de figura bunicii sale materne, evreica Adelaide Uezzell, de a cărei prezenţă cu totul specială scriitoarea a fost fascinată. 

Cîteva tipuri de povestiri pot fi detectate. Mai întîi sînt prozele inspirate de viaţa în coloniile britanice din Africa; acestea deschid cartea, sînt cele mai consistente şi, de departe, cele mai bune dintre toate prozele scurte scrise de Muriel Spark. Prima sută de pagini a acestui volum este magie curată, uneori la propriu, căci povestirea titulară este văzută drept prima încercare de realism magic din literatura britanică. Povestirile „Pasărea Du-te Du-te“ (care a dat şi titlul primului volum de proză scurtă al lui Muriel Spark), „Perdeaua umflată de vînt“ sau „Pac-pac, te-am împuşcat“ (aceasta fiind favorita mea absolută) sînt capodoperele cărţii. Un alt tip de povestiri, masiv reprezentat, sînt povestirile cu stafii şi spirite, povestiri însă de un fantastic

şi întotdeauna pline de umor,

, să zicem, însă nu foarte reuşit. Cîteva sînt schiţe

, alte proze sînt inspirate de faptele diverse din ziare, aşa cum cîteva din subiectele romanelor ei au fost luate din tabloide, cele mai bune fiind acelea care aleg latura întunecată a comicului uman. În „Madona neagră“, un cuplu steril se roagă unei statuete din lemn negru a Fecioarei Maria pentru ca, în cele din urmă, femeia să nască un copil de culoare, pe care cuplul, neputînd suporta suspiciunea de adulter răspîndită în comunitate, îl oferă spre adopţie. În „Judecătorul care spînzură“ e vorba despre un onorat judecător care descoperă că are erecţii doar în preajma condamnaţilor la moarte. 

Umorul subtil este trăsătura comună a povestirilor lui Muriel Spark, necruţătoare cu personajele sale, pe care nu are probleme să le ucidă uneori dezarmant (obişnuia să spună că-şi iubeşte personajele precum pisica păsările). O altă caracteristică (detectabilă şi la Alice Munro) sînt salturile mari în timp, rezumarea unor destine sau perioade din viaţa personajelor ori practicarea

-ului cînd te-aştepţi mai puţin – un truc imprevizibil care sacrifică surpriza finală de dragul şocului intermediar. Foarte sigură pe sine din punct de vedere stilistic (scriitoarea refuza ca textele ei să fie redactate; „If I write it, it’s grammatical“, obişnuia să spună), Muriel Spark şi-a creat un stil atît de personal, încît a stîrnit doar admiraţie, nu şi emulaţie în rîndul noilor generaţii de scriitoare, un stil de la care doar Hilary Mantel şi Angela Carter s-au revendicat ulterior. Ca o ultimă

: scria de mînă în agende, într-o singură variantă, culcată în pat. 

Îmi notasem o grămadă de fraze memorabile care să dea măsura subtilităţii şi umorului special al scrisului lui Muriel Spark, dar mai bine vă las doar cu fragmentul de mai jos.  

***

Era un teritoriu unde nu te puteai îmbăia nici în cele mai line rîuri, îţi putea intra în rinichi un microb din apă şi-ţi parazita organismul pe viaţă; unde nu puteai să te duci la plimbare înainte de ora şase seara fără să te întorci bătut în cap de soare; şi în acest colţ îndepărtat al ţinutului, ocupat în mare parte de albi săraci în mijlocul unei abundenţe naturale copleşitoare de băştinaşi, o tînără nemăritată nu putea să-şi ţină o pisică pe lîngă casă, căci bietul animal sfîrşea prin a fi într-o bună zi prins şi tuns de ţi se rupea inima, de către burlacii albi în căutare de distracţie; era un loc în care iarba înaltă era primejdioasă din cauza şerpilor şi podelele primejdioase din cauza scorpionilor. Albii se agăţau de cel mai neînsemnat cuvînt, Natura de cel mai uşor pas, cu o seriozitate pătimaşă. 

Asistentele medicale venite din Anglia au descoperit că nu puteau să stea lîngă un bărbat la cină şi să fie drăguţe – probabil rugîndu-l să le spună povestea vieţii lui, ca să mai împrăştie din plictiseală – fără ca acesta să n-o ia ca pe un mare flirt şi să apară a doua zi după micul dejun revendicîndu-şi legătura amoroasă; era un loc unde nu sufla nici o adiere decît în timpul furtunilor, şi unde adierile de vînt nu mişcau niciodată perdelele de la ferestre decît dacă urma o furtună.

Asistentele englezoaice erau deseori sfătuite să ceară transferuri în alte regiuni. 

– E mult mai bine în nord. Oraşe, viaţă. Civilizaţie, magazine. Mult mai răcoros – altitudinea e mai mare acolo, în nord. Curse. 

– V-ar plăcea în est – plantaţiile acelea cu portocali. Totul e mai verde, e o vale imensă. Vînătoare. De ce v-au trimis pe voi, asistente, în acest loc nesănătos? Ar trebui să mergeţi într-un loc sănătos. 

Unele dintre asistente au plecat din Fort Beit. Dar cele care eram specializate în boli tropicale trebuia să rămînem, deoarece clinica noastră, cea mai mare din Colonie, era şi un centru de boli tropicale. Cele dintre noi care a trebuit să rămînem ne mai spuneam cîteodată: 

– Nu-i minunat aici? Servitori grămadă. Băuturi ieftine. Păsări, animale, flori.

Locul nu era lipsit de minunăţiile lui ciudate.“  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.