Carte

În chiar zilele de protest revista Arte şi meserii a publicat, în varianta online, o anchetă în trei părţi intitulată „Artiştii sînt în stradă. #rezist".

De la improbabilul „nu mă recitesc niciodată“ pînă la vanitosul „mă recitesc frecvent“, e foarte interesant de urmărit relaţia fiecărui scriitor cu propriile cărţi odată ce acestea au căpătat, prin publicare, o existenţă autonomă.

Murakami spune că a gîndit această carte sub forma unor prelegeri în faţa unui auditoriu imaginar, de unde şi stilul mai degrabă oral al eseurilor pe care le numeşte „notiţele unor discursuri nerostite“ sau „colecţie de opinii personale legate de arta romanelor“.

Romanul de debut al lui Ovidiu Eftimie (n. 1980), jurnalist la Times New Roman, ar putea fi cea mai amuzantă carte de ficţiune românească pe care s-o citiţi anul acesta.

Scris cu o eleganţă, cum spuneam, aproape epistolară, plin de nostalgie, poezie şi umor (blecheriană pe alocuri), cu nenumărate referinţe literare şi cinematografice, romanul Ioanei Pârvulescu este foarte viu.

„Literatura ultimului deceniu și jumătate datorează autoarelor cel puțin tot atîta cît datorează autorilor. Întrebarea care se pune este însă în ce măsură acest rol le este recunoscut.“

Cum spuneam, multă, foarte multă poezie.

2016 a fost un an destul de bun pentru roman. N-a mai existat ceva de nivelul Solenoidului cărtărescian de anul trecut (nici nu putem spera la aşa ceva în fiecare an), dar am avut şi avem ce citi în lunile care vin.

Un program japonez de Inteligenţă Artificială (IA) a devenit coautorul unui roman de mici dimensiuni care a trecut de preselecţia Premiului Nikkei Hoshi Shinichi.

În legătură cu Levantul lui Mircea Cărtărescu, o parte a criticii literare românești nu a făcut altceva decît să producă și să perpetueze o serie de clișee de interpretare ce au îngustat perspectiva asupra acestei scrieri care necesită, cu siguranță, o discuție mai aprofundată. Lectura cărții de față necesită un bagaj uriaș de cunoștințe și nu doar din domeniul literaturii.

Splendid realizată grafic, cu un concept unic, deopotrivă lirică, nostalgică şi comică, această nouă ispravă tipografică a inepuizabilului Ion Barbu este cadoul perfect pentru cei cărora le stau inima şi mintea la literatură.

Cu acest al doilea volum de proză satirică, în care se împletesc absurdul şi pitorescul, derizoriul contrastelor şi cinismul exceselor, rafinamentul referințelor culturale și verbiajul debil din studiourile de televiziune, Radu Paraschivescu își găsește propriul loc între scriitorii de proză satirică.

Pentru publicitari, faptul că avem o rată de 85% de analfabetism funcţional la nivel gimnazial şi că o treime dintre librăriile ţării se află în Bucureşti, iar cîteva zeci de oraşe din provincie, precum şi toate satele patriei sînt lipsite cu totul de librării, ei bine, nu, acestea nu contează, ne spun publicitarii, bugetele de promovare sînt problema pieţei de carte de la noi!

Un moment de cumpănă în existenţa oricărui român este întîlnirea cu poliţia. O confirmă istoria, martorii, rîul, ramul. Uneori, chiar poliţia.

Aşa ceva nu ţi s-ar putea întîmpla nici­odată este un volum cu treizeci de povestiri, are conţin întîmplări uneori violente, alteori stranii, dacă nu de-a dreptul stranii şi violente.

Cele mai scurte definiţii ale prozei scurte: „poezie pe-ndelete“ şi „artă“.

La aproape două decenii de la precedenta apariţie editorială cu poezie în limba română, această CD-carte, ce adună, din păcate, doar o infimă parte din poezia Ninei Cassian, este însă un prim pas, chiar dacă mic, în redescoperirea scriitoarei. Dar ar putea fi primul pas al unui lung şi frumos dans al poeziei sale cu mai vechii şi mai noii ei cititori.

De ce Dylan merită Nobelul

Chiar aşa: de ce luăm acest premiu în serios? Datorită/din cauza banilor (aproximativ 1.300.000 de euro), a longevităţii şi tradiţiei, a faptului că uneori au nimerit-o? Şi de ce am avea pretenţia de infailibilitate de la un juriu? Dar, mai ales, de ce avem nevoie de un premiu infailibil? Nu sînt întrebări retorice, iar discuţia abia de aici încolo începe cu adevărat.

67 de oameni au leșinat în timpul lecturilor publice pe care Chuck Palahniuk le-a ținut de-a lungul unui turneu de promovare din 2005.

Ar putea părea surprinzător pentru multă lume ce urmează să spun: Muzici și faze este, probabil, cel mai bun roman de debut de la Revoluție încoace.

Parabolă hi-tech în care regele este la fel de imaterial precum holograma care i se „montează“ în faţă, Dave Eggers construieşte o naraţiune foarte agreabilă folosind multe din temele şi temerile lumii în care trăim.

Există, în acest moment, aproximativ douăzeci de volume dedicate comunismului sau care sînt, măcar indirect, despre această perioadă, fiecare cu perspectiva proprie.

Reinventarea de sine a lui Neagu Djuvara, întors în ţară la vîrsta de 73 de ani. Cei care i-au citit cărţile vor găsi aici multe lucruri familiare, dar şi detalii, poate, surprinzătoare, neştiute ori uitate (pasiunea pentru Fred Astaire, de pildă).

Am afirmat la început că Angela Marinescu este o nihilistă pursînge.

Războiul Mondial al Fumătorilor este o fantezie sculptată în fum, un omagiu adus tutunului de la prima la ultima filă.

Cînd am făcut prima lectură iubitei mele, la cafea, dimineaţa şi am văzut cum a reacţionat, am prins curaj.

Pînă acum a fost un an bun pentru proză (mai ales pentru proza scurtă), inclusiv datorită acestor două cărţi, fiecare numărînd peste douăzeci de povestiri, venite din partea fetelor, care pînă nu demult nu păreau deloc preocupate de genul scurt. Din fericire, sînt semne că, în anii următori, această balanţă de gen se va echilibra.

Ed Stafford este acum un explorator celebru, documentarele lui au fost difuzate de BBC și Discovery, figurează în Guin­ness World Records, s-a scris mult despre el.

Jack Kerouac preferă să se culce cu femei, dar o mai face și cu bărbați. Adolescentul Allen Ginsberg se îndrăgostește de Kerouac, dar acesta îl refuză și se căsătorește cu o femeie, pentru ca mai tîrziu Kerouac să facă el o pasiune pentru aventurierul Neal Cassady, în patul căruia dă taman de Ginsberg.

La începutul verii, revista Observator cultural a publicat, în cîteva numere consecutive, o admirabilă și foarte substanțială anchetă, realizată de Bianca Burța-Cernat, despre „impasul actual al criticii de întîmpinare“.

Subiectul acestui mic roman de la începutul anilor ’60 americani ar putea avea o oarecare însemnătate culturală pentru România lui 2016, dincolo de faptul că, în contextul politic actual al Europei, cartea arată o prospețime, într-o oarecare măsură, îngrijorătoare.

Pînă la Cătălin Mihuleac, nici un alt scriitor român nu şi-a propus să acopere ficţional, cu asemenea perseverenţă, un anume aspect al istoriei.

E vorba de paisprezece proze scurte pe care tînărul Capote le-a scris între 16 şi 23 de ani.

Cînd aţi citit ultima oară o carte pentru copii? Doar pentru voi.

Cînd aţi citit ultima oară o carte pentru copii? Doar pentru voi. Scrisă de un autor român şi ilustrată tot de un artist român.

Cazemata este o fabulă urbană de erotism fantasy, cu elemente de eresuri populare, altoită pe structura unei poveşti detectivistice (nuferii, albinele, bufniţele, berzele, cîinii/lupii, adică flora şi fauna Deltei, au simbolistica de rigoare, fertilitatea în primul rînd).

Niciodată nu caut vocea narativă, ea vine foarte uşor. Poate acesta este unul dintre darurile mele ca scriitoare, că, de cînd am început să scriu, de la şase ani, mi-am găsit foarte uşor vocea şi scrisul pentru mine a fost întotdeauna fluent şi natural, aşa cum e natural să respiri, nu te întrebi cum să respiri, pur şi simplu respiri.

Debutul clujeanului Radu Niciporuc va fi, probabil, cel mai bun debut în proză din acest an și mă bucur să văd entuziasmul criticii în fața cărții sale, cu atît mai mult cu cît e vorba de un volum de povestiri.

Abia cînd intri într-o librărie şi vezi raftul cu cărţile dedicate Bucureştiului, abia atunci îţi dai seama cît de mult s-a scris despre acest oraş în ultimii ani! Este una dintre temele predilecte ale cărţilor de memorii şi, deocamdată, nu pare să se fi scris sau reeditat suficient.

Antoaneta Ralian a scris însă constant, în ultima parte a vieții, proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor.

Scriam săptămîna trecută despre cum arată în acest moment peisajul prozei scurte la americani. Cu ocazia apariției primului număr din iocan, revista de proză scurtă, și dat fiind că m-am ocupat cu predilecție de acest gen în ultimul deceniu, o să scriu în cele ce urmează cîte ceva despre starea actuală a povestirii la noi.

Două tipuri de discurs critic – aparent opuse, privind proza scurtă – coexistă în acest moment în spațiul cultural de limbă engleză. Pe de o parte, sînt cei care afirmă cu încîntare că genul scurt a recîștigat foarte mult, în ultimii ani, din atenția pierdută și că se află pe un trend ascendent.

Majoritatea crede că se fac şi, mai ales, că se pot face bani din literatură. Această falsă impresie e cauzată, în primul rînd, de bunul-simţ: cine-şi poate imagina că investeşti timp şi efort pentru a scrie o carte fără să şi cîştigi ceva de pe urma acestui demers creativ?!

În subsolul online al cronicii deopotrivă exacte și calde a lui Paul Bailey, s-a comentat pasional pe marginea romanului lui Sebastian. Un comentator spune că lectura cronicii îi amintește de ce trăiește ca un sionist convins în Israel, un altul îi răspunde că exagerează.

Citesc mereu cu plăcere anchetele Orizontului, iar de data aceasta ancheta e dedicată tabieturilor scriitorilor: „Unde, cînd, cum scrieți?“ Detaliile muncii din spatele cărților stîrnesc întotdeauna curiozitatea cititorilor.

Volumul acesta ca un puzzle aranjat tematic (serviciu, muncă voluntară, şcoală/facultate, vacanţă/concediu, călătorii, timp liber, administrative, mîncare/băutură/haine, medicale, sărbători, cozi ş.cl.) se citeşte ca un roman în care autorul colectiv nu creează polifonie, (p)are aceeaşi voce.

Ancheta lui Doru Pop merită citită şi, mai ales, continuată, extinsă, pentru că acesta ar fi începutul ideal pentru o foarte necesară discuţie despre cultura pop în comunismul românesc.