Literatură pentru bani?
● Tim Parks, Where I’m Reading From, Vintage, 2015.
Credeţi că scriitorul trebuie să mănînce de două ori pe zi? Aceasta era întrebarea cu care revista Vremea deschidea o anchetă în nr. 69 din 27 iunie 1929.
Mi-am adus aminte de această anchetă citind „Does money make us write better?“, eseul lui Tim Parks (acesta fiind, alături de James Wood, Daniel Mendelsohn şi Francine Prose, unul dintre criticii pe care-i urmăresc constant – îmi cer scuze colegilor care încă se raportează la triada Maiorescu-Călinescu-Manolescu; chiar nu ţin să epatez!), eseu publicat în ultimii ani în The New York Review of Books şi reluat în culegerea Where I’m Reading From: „Invitat să scriu pentru diverse site-uri, unele cu audienţă mult mai mare, am ales să rămîn la New York Review, din loialitate, dar şi pentru că mă plătesc mai bine. Aş scrie mai prost dacă aş scrie pentru site-uri mai populare pentru bani mai puţini? Sau aş scrie mai bine pentru că aş fi entuziasmat de numărul mai mare de cititori? Şi acest număr mai mare de cititori m-ar ajuta să fac mai mulţi bani dacă aş publica o nouă carte? Şi dacă aş face mai mulţi bani cu acea carte, folosindu-mă de audienţa sporită a site-ului, asta presupune că următoarea mea carte va fi încă şi mai bună? Sau voi scrie de fiecare dată la fel, indiferent de onorariu?“, se întreabă, în cascadă, Tim Parks.
Pentru că îmi întîlnesc la lecturile publice propriii mei cititori şi pentru că ţin cursuri de scriere creativă pentru scriitori aspiranţi, ştiu prea bine că, la mijloc, s-a strecurat, în timp, o mare neînţelegere. Majoritatea crede că se fac şi, mai ales, că se pot face bani din literatură. Această falsă impresie e cauzată, în primul rînd, de bunul-simţ: cine-şi poate imagina că investeşti timp şi efort pentru a scrie o carte fără să şi cîştigi ceva de pe urma acestui demers creativ?! În al doilea rînd, e vorba de o necunoaştere a stării lucrurilor: cine-şi imaginează că piaţa de carte de la noi este atît de mică, încît scrisul este doar un hobby, nu şi o meserie?!
Statisticile arată că, în 1990, tirajul mediu al unei cărţi era de 24.000 de exemplare, în 1993 scăzuse deja la jumătate, pentru ca în 2010 să atingă pragul critic de doar o mie de exemplare. Practic, de la Revoluţie încoace, piaţa de carte românească a pierdut cîte o mie de cititori/cumpărători în fiecare an. În acest moment, tirajul mediu al unui roman scris de un autor român este de o mie de exemplare, pe cînd un volum de poezie are un tiraj mediu de 300 de exemplare. Nu e nevoie de cine ştie ce calcule pentru a realiza că, la noi, scriitorii scriu degeaba, mai bine zis, din propria plăcere/vanitate, pentru a face exact atîţia bani cît să-şi permită să-şi cumpere singuri propria carte pentru a le-o oferi prietenilor.
Există totuşi un avantaj de a scrie pentru o piaţă atît de restrînsă: scriitorul român nu e nici tentat, nici constrîns de editură să facă vreun compromis comercial; altfel spus, singura opţiune este să scrie bine, cît mai bine, pentru el însuşi, pentru prieteni, pentru adevăraţii cititori, pentru criticii literari, eventual pentru posteritate.
„Astăzi, scriitorii aspiranţi urmează ateliere de scriere creativă şi primesc feedback profesionist. Mulţi dintre ei vor publica povestiri în mediul online şi vor primi comentarii de la cititori necunoscuţi. Cu toate acestea, am remarcat că acest lucru nu e suficient. Cursanţii se bucură cînd li se spune că scriu bine, dar au nevoie de confirmarea publicării de către o editură, lucru care presupune bani. Nu că şi-ar dori cine ştie ce sumă, nu în acest moment. Dar vor o confirmare că există ca scriitori. Totuşi, imediat ce sînt publicaţi, banii încep să conteze… Să fii scriitor este o calitate pe care ţi-o conferă numai un editor dispus că investească în cartea ta şi, cu cît investeşte mai mult, cu atît mai mare este încrederea în tine ca scriitor“, mai spune Tim Parks.
Din păcate, la noi lucrurile nu stau chiar aşa. Investiţia într-un scriitor este, de fiecare dată, minimală. Diferenţele sînt neglijabile, iar debutanţii oricum nu au de ales. Zic „mersi“ dacă manuscrisul le-a fost acceptat de o editură bună, care nu le-a cerut bani pentru publicare. La noi nu se pune problema ofertelor multiple şi, cu atît mai puţin, a celebrităţii în cazul unui succes. Succes însemnînd epuizarea tirajului iniţial într‑un timp rezonabil (un an, să zicem) şi, eventual, primirea unui premiu care oricum nu înseamnă nimic din punct de vedere comercial. La noi, o carte premiată nu devine automat şi o carte (mai bine) vîndută. Parte din cauză că literatura română nu are cine ştie ce cotă de piaţă, parte şi din cauză că premiile se dau, la noi, pe cumetrie, de către jurii neprofesioniste, pe criterii absurde.
„Cel mai important lucru este comunitatea de referinţă. Scriitorii se pot descurca cu mai puţini bani proveniţi din scris, dacă simt că scriu pentru un număr de cititori dedicaţi, care cumpără suficient pentru a-l mulţumi pe editor. Dar natura globalizării, cu trend-ul ei de a unifica literaturile, înseamnă că aceste comunităţi se subţiază, împărţindu-se între autorii care vînd foarte mult şi cei care vînd foarte puţin“, mai spune Tim Parks, care apelează la exemplul scriitorului indian octogenar U.R. Ananthamurthy, care scrie în Kannada nativă şi care niciodată nu va avea parte de popularitatea şi vînzările altor scriitori indieni, precum Salman Rushdie sau Vikram Seth, care scriu în engleză, deşi literatura acestora, insinuează Parks, n-ar fi la fel de valoroasă.
Această situaţie începe să fie tot mai prezentă în măsura în care unii scriitori, dezamăgiţi aprioric de nivelul scăzut al audienţei literaturii de la noi, îşi propun să scrie sau să-şi traducă imediat cărţile în limba engleză, aşadar dinainte de a fi publicate în română, în speranţa că vor stîrni interesul şi vor avea parte de o expunere mai mare şi, implicit, de venituri mai mari, prin intermediul unui editor străin. Dar cum ar putea un editor străin investi într-un scriitor care n-a publicat şi, prin urmare, nici n-a confirmat, mai întîi în limba natală?
Chestiunea aceasta mă duce la un alt eseu al lui Tim Parks, „The dull new global novel“, în care criticul vorbeşte despre felul în care fiecare scriitor ţinteşte să fie confirmat de piaţa de carte engleză. Prin urmare, în încercarea de a se adresa unui cititor global, scriitorul pierde, în mod deliberat sau inconştient, acele mărci specifice culturii din care provine: „Există tot mai mult credinţa că, pentru a fi considerat mare, un scriitor trebuie să devină neapărat un fenomen internaţional… Tot mai mulţi scriitori europeni, africani, asiatici sau sud-americani consideră, astfel, că au eşuat dacă nu obţin popularitatea internaţională.“ Tim Parks crede că această tendinţă este nocivă literaturii: „Din momentul în care un autor îşi doreşte un cititor internaţional, scrisul său va suferi modificări. În special, prin felul în care va încerca să facă totul comprehensibil oricui… Mai mult, limbajul folosit va fi cît se poate de simplu. Kazuo Ishiguro a vorbit despre importanţa evitării aluziilor şi jocurilor de cuvinte, pentru a face textul cît mai uşor de tradus. Scriitori scandinavi evită deja numele de personaje dificil de pronunţat pentru cititorul englez.“
Pe piaţa literară globală, crede Tim Parks, scriitorii cu adevărat speciali îşi vor găsi tot mai greu locul. Ceea ce ne întoarce la întrebarea de la care am pornit şi pe care am putea-o reformula astfel: cît de simplu şi de inteligibil („dull“) ar trebui să scrie prozatorii pentru a-şi cîştiga pîinea în epoca literară globalizată?
