Preferinţe, preocupări & tabieturi de scriitori
● Revista Orizont nr. 4 / 2016, www.revistaorizont.ro
Cum normalitatea unei piețe de carte e dată și de activitatea revistelor literar-culturale, de dinamismul, diversitatea, viziunea și discursul lor critic, continui să scriu aici, alături de cărți, și despre revistele literare de la noi, cu atît mai mult cu cît au rămas puține care mai merită cu adevărat atenție. Cele mai multe fie s-au prăfuit din cauza convenționalismului, conivenței de provincie, fie s-au tabloidizat prin militantismul de gașcă (publică invective în chip de recenzii sau e-mail-uri private între scriitori, spre exemplu), ambele situații fiind semne clare ale deprofesionalizării publicistice și/sau ale folosirii literaturii în scopuri extraliterare.
Dacă acum cîteva săptămîni comentam ancheta muzicală din revista clujeană Steaua, de data aceasta am deschis revista timișoreană Orizont, în care mi-au atras atenția multe, foarte multe lucruri bune, cum ar fi cronicile literare ale celor patru Alexandru: Ruja, Bodog, Oravițan și Budac (acesta fiind unul dintre preferații mei; tot el semnează și o evocare a lui Alex. Leo Șerban); eseuri de Călin-Andrei Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu, Radu Pavel Gheo, Daniel Vighi și Ciprian Vălcan (cu un foarte simpatic eseu despre „Virtuțile lenei“, deși nu este chiar despre ce v-ați aștepta), plus „duplex“-ul carte-film al Cristinei Chevereșan cu Adina Baya, de data aceasta pornind de la A Walk in the Woods, minunata carte de călătorie ecranizată (tradusă și de Polirom) a lui Bill Bryson, un scriitor de travel care și mie îmi place foarte mult.
Revista se deschide cu cîteva aniversări, dintre care o rețin pe cea a lui Marcel Corniș Pope, ajuns la 70 de ani. Pentru cine nu-l știe ca teoretician literar și comparatist (emigrat în State, încă din anii comunismului, a ajuns la Richmond University, unde a coordonat reviste de literatură comparată și a coordonat o cercetare a literaturilor din Europa Centrală și de Est în patru volume de vreo 4000 de pagini), poate îl știe ca traducător al povestirilor lui Salinger.
Radu Pavel Gheo scrie savuros, ca de obicei, despre preferința de a citi pe hîrtie: „Am un reflex de cititor de modă veche: nu îmi place să am un intermediar între mine și carte. La urma urmei, cartea de hîrtie, cu textul tipărit pe pagini, e ea însăși un mediu, un intermediar între mintea cititorului și produsul imaginației scriitorului. Cartea electronică e mediul acelui mediu. Ea intermediază accesul la text și o face în propriile sale condiții. E o dependență în plus, una mai capricioasă decît cea a volumului tipărit pe hîrtie, care n-are nevoie decît de ochii cititorului uman: iei cartea în mînă, o deschizi, începi să citești și gata, te-ai cufundat în lumea ei imaginară. O carte electronică presupune multă logistică. Și o mai mare dependență de tot felul de factori. Uneori apar probleme de compatibilitate între e-book și e-reader, așa că te trezești că nu poți citi o carte digitalizată într-un format anume. Alteori textul curge greu, se întrerupe, se fracționează, rîndurile dispar și, odată cu ele, piere și plăcerea cufundării în poveste. Rămîi mereu cuplat la realitate. Poate că se descarcă e-reader-ul. Poate că s‑a bușit programul. Poate că documentul nu s-a încărcat bine sau e corupt… Un e-reader, ca orice produs electronic de masă, se mai și strică – așa, pur și simplu, fără nici o explicație. Atunci, dintr-odată, toate cărțile stocate în memoria electronică dispar fără urmă, într-un fel de incendiu al bibliotecii din Alexandria în regim personal.“
Citesc mereu cu plăcere anchetele Orizontului, iar de data aceasta ancheta e dedicată tabieturilor scriitorilor: „Unde, cînd, cum scrieți?“ Detaliile muncii din spatele cărților stîrnesc întotdeauna curiozitatea cititorilor (pentru care scrisul e încă și mai învăluit în magie), acestea fiind cele mai frecvente întrebări „din public“ sau în interviurile de blog. Răspund la anchetă nouă scriitori, eseiști și universitari și, în general, se beau diverse licori, se ascultă muzică, se scrie de mînă sau la computer, așa că mă voi opri doar la cîteva răspunsuri care mi s-au părut inedite sau amuzante. Iată primul pasaj din T.O. Bobe, un anti-răspuns care pare un omagiu adus lui Răzvan Petrescu: „Adevărul este că îi invidiez pe cei care pot scrie oricînd și oriunde, care n-au tabieturi. N-am avut nici eu într-o vreme, însă, pentru că nu mai sînt tînăr, ele s-au adunat în timp, iar acum am ajuns să nu mai pot scrie decît două zile pe săptămînă, lunea și joia, între orele 3 și 5, a.m. și p.m, dar numai dacă presiunea atmosferică se situează între 997 și 1008 hectopascali. Înainte să mă apuc, trebuie neapărat să beau o cafea fără zahăr, în care pun cîteva picături de oțet balsamic de rodie și, vreme de două minute, cît ea se face pe aragaz, îmi oxigenez creierul stînd în cap – o figură învățată la orele de sport din clasa a șasea. Scriu de nouă ani îmbrăcat numai în niște chiloți verzi cu motociclete albastre (nu mă pricep la motociclete – nu știu ce marcă sînt), și acesta e motivul pentru care scriu atît de rar: ca să aibă timp să se usuce după ce-i spăl.“
Cătălin Dorian Florescu răspunde, în schimb, pe bune și aduce un elogiu scrisului de mînă, „precum au scris scribii pentru faraon. Iar călugării au transcris la lumina lumînărilor opere prețioase. Cu pana or fi scris și grecii, și Dostoievski; au fost scrise și 1001 de nopți. De ce‑aș schimba instrumentul (adică mîna), atunci cînd cu ea s-au creat adevărate minuni literare? Prin mîna mea scriu toate celelalte mîini, scriu scribii, călugării, scrie Dostoievski în continuare. Sînt superstițios, deci rămîn pe «manual»“, dar în locuri publice, în cafenele: „Scriu în gălăgie pentru că mă concentrez mai bine. În tăcerea absolută de acasă parcă mă afund în albul hîrtiei. Mă trag cuvintele spre ele, spre albul amorf, în loc să le trag eu pe ele, spre mine. Sună ciudat, știu, dar în gălăgie mi-au ieșit cinci romane, deci de ce-aș schimba gălăgia pe tăcere? Cu toate că al șaselea roman l‑am scris la biblioteca unei mănăstiri, în timp ce umbrele călugărilor se aplecau peste mine și peste coala de hîrtie.“ Pe un alt fel de „gălăgie“ scrie și Angelo Mitchievici: „Scriu cel mai bine sub impresia unei melodii, o melodie care devine pentru un timp un fel de refren obsesiv. O port cu mine, abia audibilă, o aud în răstimpul zilei, revin la ea și mă las învelit în ea, scufundat în ea. Scrisul vine cu un fel de tristețe, nu una obișnuită, mai degrabă o tristețe fără obiect, o tristețe care se află în lucruri și le locuiește pînă cînd ele se dizolvă în marele nimic. Melodia îmi oferă accesul la această stare.“
Mai răspund la anchetă Teodor Baconschi, Alexandru Condrache. Ilinca Ilian, Borco Ilin, Ioana Pârvulescu, Gilda Vălcan și, indirect, Ioan T. Morar în dialogul său cu Cristian Pătrășconiu prilejuit de publicarea unui nou roman, Sărbătoarea corturilor: „Secretul, dacă există un secret, e să scrii după un program. Să te programezi. Trei pagini și jumătate de carte pe zi este suficient. Într-o sută de zile ai scris o carte de 350 de pagini. Asta ca să mă transform într-un fel de contabil literar, cu creionul pus după ureche și cu apărătoare de mîneci. Se spune că Graham Greene scria o pagină pe zi. 365 de pagini pe an. O scria dimineața, o recitea și o corecta, eventual, seara.“
Robert Șerban continuă să publice, asistat de sclipitorul Tudor, notații memorabile sub titlul „Jurnal din anii crizei“: „Duminică, 17 aprilie 2016. Azi am fost cu cinciarul la Teatrul de păpuși Merlin. Pînă să înceapă spectacolul, el s‑a uitat prin sală, a pus întrebări despre Motanul încălțat, a citit, cu voce tare, ce scrie pe bilet: Bilet de intrare. După două secunde, a întrebat: «Tata, există și bilet de ieșire?»“
Revista Orizont a ajuns la al 28-lea an de existență și, de foarte multă vreme, costă doar un leu (!). Mi se pare inacceptabil – iar acesta e un compliment!
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
