Vremea prozei scurte

Două tipuri de discurs critic – aparent opuse, privind proza scurtă – coexistă în acest moment în spațiul cultural de limbă engleză. Pe de o parte, sînt cei care afirmă cu încîntare că genul scurt a recîștigat foarte mult, în ultimii ani, din atenția pierdută și că se află pe un trend ascendent în ceea ce privește interesul cititorilor, al criticilor și al premiilor literare. Pe de altă parte, alții constată cu amărăciune că instituțiile culturale fac prea puțin pentru a sprijini acest gen literar. În ceea ce mă privește, împărtășesc și entuziasmul primilor, și frustrarea celorlalți.

Pentru a ilustra primul aspect al chestiunii, mă voi opri asupra articolului intitulat „The Rise of the Short Story“, publicat de Laurie Hertzel la începutul anului în publicația Star Tribune, articol a cărui idee de bază este că, deși romanele încă se bucură de cea mai mare atenție, proza scurtă este cea care face valuri. Și Laurie Hertzel pleacă de o simplă analiză a National Book Award: în 2014 premiul a fost acordat volumului de povestiri al lui Phil Klay Redeployment, pentru ca anul trecut tot un volum de șase proze scurte, Fortune Smiles de Adam Johnson, să plece cu marele trofeu. Asta după ce, în 2013, Tenth of December al lui George Saunders, probabil cel mai în vogă autor american de proză scurtă al momentului, fusese titlul favorit pînă în ultima clipă, devenind chiar bestseller pe lista celor de la The New York Times. „În ultimii ani, probabil din 2013, de cînd autoarea canadiană de proză scurtă Alice Munro a primit Nobelul, volumele de povestiri au revenit în joc, cîștigînd tot mai multă importanță și prestigiu, fiind scrise de nume mari, publicate de mari edituri și obținînd premii literare semnificative“, scrie Laurie Hertzel, și continuă: „Există multe motive pentru care a venit vremea genului scurt: multe ateliere de scriere creativă și programe de masterat se concentrează pe proza scurtă. Internetul și noua generație de telefoane mobile le permit oamenilor să găsească și să citească cu ușurință bucăți scurte de proză în avion sau în autobuz. Avem o capacitate de atenție tot mai redusă și programe de lucru tot mai încărcate. Și mai e ceva: intensitatea. Senzația că nebunia vieții moderne se reflectă mai bine nu în romane lungi, ci în scurtele incursiuni ale povestirii.“ Cu aceeași explicație ce ține de natura profundă a experienței literare oferite de proza scurtă vine și John Freeman, fost editor la celebra revistă Granta și fondator al antologiei bianuale de proză scurtă Freeman’s: „Felul în care povestirea face cu ochiul experienței pare mai realist azi decît romanul. Mă întreb dacă nu cumva sîntem atrași de povestiri nu atît prin felul în care le citim, cît prin schimbarea naturii experienței în sine.“

Laurie Hertzel amintește de perioada anilor ’70-’80, cînd autori precum Raymond Carver, Bobbie Ann Mason și Ann Beattie (dar, firește, pe această listă pot fi adăugați mulți alții: Richard Ford, Tobias Wolff, Charles Baxter, Andre Dubus, Steven Millhauser – oricum, în afară de Carver, nici unul tradus la noi) impuseseră genul așa-zisului realism minimalist de clasă muncitoare; spre deosebire de peisajul de azi, mult mai diversificat, deseori fantastic, numit noul fabulism, curent în care și celebrul George Saunders poate fi inclus – însuși Charles Baxter, citat de Laurie Hertzel, îl discută în acești termeni.

Jane Ciabattari, vicepreședinta National Book Critics Circle, membră în board-ul Story Prize și ea însăși autoare de proză scurtă, creditează tot Internetul pentru efectul revigorator al genului: e ușor să citești pe telefon publicații ca Tin House, The Paris Review, Esquire sau The New Yorker, precum și alte cîteva sute de reviste online unde se publică proză scurtă și foarte scurtă; iar The Guardian publică în fiecare vineri flash-fiction, proze de doar 100 de caractere.

Megan Lynch, directoarea editorială de la Ecco Press, e de părere că popularitatea se datorează nu atît formei, cît numelui autorului, dovadă că și vînzările cărților de proză scurtă au crescut numai în ceea ce privește titlurile semnate de autori cunoscuți mai ales pentru romanele lor: Margaret Atwood, Hilary Mantel, Neil Gaiman. În același timp, același John Freeman punctează faptul că autori dedicați exclusiv prozei scurte sînt puțini și că noua generație de scriitori – Adam Johnson, Junot Díaz, Claire Vaye Watkins, chiar și George Saunders – excelează în ambele genuri. Dar odată atins acest aspect al lipsei (încă) de succes comercial din partea volumelor de povestiri, fac trecerea la celălalt aspect al chestiunii, cel legat de ignorarea instituțională a genului scurt.

Lincoln Michel, redactorul-șef al revistei online electricliterature.com, el însuși autor de proză scurtă și editor de antologii de povestiri, a publicat în această primăvară un editorial intitulat „Should Literary Awards Do More to Recognize Short Stories?“, în care subliniază o neconcordanță între prestigiul de care se bucură proza scurtă și insuficienta recunoaștere din partea premiilor literare, acesta fiind și motivul pentru care genul scurt nu vinde: „Îi venerăm pe autorii de povestiri, dar publicul nu-i prea citește.“ Ca și Laurie Hertzel, Lincoln Michel pornește discuția tot de la premii – unele sînt destinate doar romanelor (Man Booker), în timp ce altele adună toată ficțiunea într-o singură categorie: National Book Award, Pulitzer, National Book Critics Circle Award, asta în condițiile în care pentru nonficțiune au și cîte patru categorii: „Nici unul dintre aceste premii nu are o secțiune separată pentru proza scurtă, în ciuda faptului că e vorba de un cu totul alt gen. În teorie, e drăguț să pui povestirile laolaltă cu romanele, pare că le acorzi aceeași importanță. În realitate însă, volumele de povestiri rareori și cîștigă. În ultimii 15 ani, nici o carte de proză scurtă nu a cîștigat Pulitzer-ul.“ Ca și Laurie Hertzel, Lincoln Michel îi menționează pe premiații Adam Johnson și Phil Klay, dar se întreabă cît se poate de legitim dacă aceste premii favorizează romanele, de ce nu există o categorie specială pentru proza scurtă – așa cum, spre exemplu, au premiile de gen SF (Hugo și Nebula), fantasy (World Fantasy Award), mystery (Edgars), romance (RITA) sau horror (Bram Stoker și Shirley Jackson).

Spuneam că întrebarea/nedumerirea/frustrarea lui Lincoln Michel este legitimă în măsura în care, deși nici poezia nu se bucură, în ciuda prestigiului literar, de popularitate, marile premii au, totuși, secțiuni speciale pentru poezie: „Lumea literară dă premii poeziei întrucît consideră că e important să fie recunoscută și promovată.“ Ca și Jane Ciabattari, și Lincoln Michel apelează la exemplul unor reviste ca The New Yorker sau Harper’s, care continuă să publice povestiri citite de milioane de oameni. „Sigur, proza scurtă nu e la fel de populară precum romanele și e rar ca un volum de proză scurtă să devină bestseller, dar merită să ne întrebăm în ce măsură asta e din cauza preferinței cititorilor sau a lipsei de promovare din partea lumii literare.“ Mai ales că premii precum Booker sau Pulitzer pot crește destul de mult vînzările cărților cîștigătoare, și oricum recompensa în bani a premiilor i-ar motiva pe scriitori să practice genul în continuare. „Dacă în cadrul marilor premii pînă și memoriile și biografiile merită categorii separate, nu pricep de ce toate formele de ficțiune sînt înghesuite împreună în aceeași imensă amorfă oală“, se mai întreabă Lincoln Michel, înainte de a sublinia încă o dată că proza scurtă și romanul ocupă spații diferite în ecosistemul literaturii.

De ce are însă romanul această alonjă superioară povestirii? Lincoln Michel are o explicație plauzibilă: romanele sînt adesea văzute ca fiind despre ceva anume, despre un singur lucru; pe cînd volumele de povestiri acoperă o mai mare varietate de subiecte, teme, personaje și expresii literare. „Ce face un volum de povestiri să fie mare este cu totul diferit de ceea ce face mare un roman. Și nu-i de mirare că volumele de proză scurtă care cîștigă premii literare sînt tot cele construite pe o temă comună sau care mențin legături vizibile între texte.“

Cum luna mai este luna prozei scurte, voi scrie și despre starea acesteia la noi – vînzări, premii, reviste – săptămîna viitoare.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.