12 scriitori şi cărţile pe care le-au ales din 2016
Nu știu dacă există pe lume cititori mai pasionați și mai pretențioși decît scriitorii. La începutul lui decembrie, The Guardian a publicat un material în care mai mulți autori erau rugați să recomande cărțile apărute în 2016. Așa ne-a venit și nouă ideea. Am invitat scriitori români să ne spună care sînt cărțile care le-au plăcut cel mai mult anul acesta. Mergeți pe mîna lor și căutați-le. (A. M. S.)
● T.O. BOBE
Ca să intru brusc în joc și să aleg merele de prepelicari, birmanezele de coacăze și mușcatele de animalele care de departe par muște, o să spun că, după mai multe selecții, las la o parte și Călărețul polonez (e sub Sefarad), și 2666 (e prea, în același timp, nonconformistă și monumentală), și Va fi liniște, va fi seară (e a nu știu cîta recitire), și, cu părere de rău, Gramaticile creației (e prea… umanistă), și Ce nu poate fi șters (am nevoie de o recitire ca să mă pronunț definitiv, fiindcă la prima lectură era prea cald afară ca să mă pot concentra), și, cu foarte mare părere de rău, Foe și Pierdutul paradis (prea perfecte pentru gustul meu), și declar pe propria răspundere (limitată, totuși) că pe mine cel mai mult și mai mult în 2016 m-a atins Tunelul eului a lui Thomas Metzinger, un metisaj bizar de neuroștiințe și filozofie, despre care, dacă ar fi să-i găsesc un superlativ, n-aș putea exclama decît „Matrix, frate!“
● Robert ȘERBAN
Pentru mine, cartea anului 2016 este cea publicată de Mircea Mihăieș la Polirom, Ulysses 732. Asta fiindcă între copertele ei nu este doar un fir al Ariadnei care te plimbă prin romanul lui Joyce și ți-l arată așa cum, poate, nu l-ai văzut sau cum nu te-ai gîndit/știut să îl vezi, nu e numai o carte scrisă cu artă literară, pe care o citești cu multă plăcere, nu este doar o demonstrație de empatie și admirație a unui scriitor față de altul, ci este pur și simplu un spectacol cultural rarisim, cum nu sînt prea dese pe la noi. Așadar, să ne bucurăm!
● Simona SORA
Pentru mine, cartea anului 2016 a fost, în mai multe feluri, Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului de Marie-Louise von Franz, apărută la Editura Nemira şi tradusă în româneşte de Sanda Roşescu. Cu siguranţă a fost aşa mai ales pentru că insolitul volum al celebrei analiste jungiene, de comentarii la o poveste românească, a fost tradus de Sanda Roşescu. Cunoscută la noi în special pentru convorbirile cu Gellu Naum de la începutul anilor ’70, republicate în 2003 în volumul Despre interior-exterior, Sanda Roşescu – la rîndul său, analistă jungiană apropiată de Étienne Perrot (al cărui volum, Visele şi viaţa, l-a tradus recent) – are, înainte de orice, o (atît de rară) vocaţie a adevărului, care transpare în orice scrie sau traduce. Iată de ce traducerea acestei cărţi subtile despre visele arhetipale şi perspectiva psihologiei abisale în analiza basmelor, dar mai ales despre „actul eroic veritabil… de a suporta suferinţa şi de a nu face nimic“ are şi acel adaos fulgurant al grijii faţă de potenţialul interlocutor/cititor.
● Mircea PRICĂJAN
Pascal desenează corăbii. Fără ezitare. Radu Niciporuc a arătat prin cartea sa că e un prozator get-beget, cu substanță, de mare rafinament, excelent deopotrivă ca povestitor și ca artist al cuvîntului: textul reușește să încînte și să vrăjească prin simpla declamare, dincolo de încărcătura lui (sub)textuală. Pe volumul acesta se poate face școală de scris proză scurtă. E, de aceea, singurul, din cîte am citit în 2016, la care m-aș întoarce oricînd, într-o clipă de impas, pentru a mă reconecta la vibrația subtilă a literaturii mari.
● Svetlana CÂRSTEAN
Nu există niciodată o singură carte care să acopere toate concluziile unui întreg an editorial. Din punctul meu de vedere, 2016 va rămîne anul în care a apărut cartea Andreei Răsuceanu, Bucureștiul literar. Într-un peisaj destul de indecis, cu o critică literară baricadată în mediul academic, Andreea Răsuceanu vine cu forța unui uragan în mod paradoxal încă discret, care știe să schimbe paradigma fără a fi vocal. Orice carte a ei promite o continuare cel puțin la fel de spectaculoasă. Iar Bucureștiul literar este un roman în formă de carte teoretică despre alte romane, care ne privește pe toți. Este pasionant și greu de lăsat din mînă, în așa fel încît citind nu știi dacă vrei să stai mai mult în casă, în traseele ficționale, sau să ieși, să te arunci iar în orașul de piatră și praf, ca să-l confrunți cu ceea ce tocmai ai aflat din cartea Andreei.
Și pentru că, în peisajul literar indecis de care aminteam, poezia e mai puțin vagă decît alte genuri, pentru că am avut șansa să fiu editorul acestei cărți, aș adăuga aici și Sisteme de fixare și prindere a Ștefaniei Mihalache, o ecografie unică a tuturor avatarurilor maternității și implicit ale feminității. Mai intim și mai curajos (despre tot ce e mai intim) e greu să scrii.
● Sorin GHERGUȚ
N-am o imagine avizată asupra anului editorial. Citesc adesea cu un decalaj consistent și sînt cu siguranță destule apariții semnificative care îmi scapă durabil (de pildă, abia anul ăsta m am învrednicit să termin Iliada). Așa că titlurile pe care o să le spun nu reprezintă sufragii pentru vreun top anual, ci sînt ale unor cărți importante pentru mine dintre puținele apărute în 2016 pe care am apucat să le citesc. Una e Pragmatic Conservatism de Robert Lacey, din care am înțeles mai limpede că există un filon conservator care nu e totuna cu reacțiunea, ba chiar e compatibil cu valori zise progresiste. Căruia mi se pare că i se potrivește, în română, vorba „copăcel“ (și alte zicale de genul „măsoară de zece ori și taie o dată“). Romanul anului (și pentru că îl am cu autograf) e Envoyée speciale de Jean Echenoz, care nu m-a dezamăgit. O revelație a fost însă Epepe de Karinthy Ferenc, un roman din 1970 pe care m-aș bucura să-l văd tradus în română (de Andrei Dósa). Poezie: Spiro de Andrei Doboș.
● Radu VANCU
Pentru mine, cartea anului a fost Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. Ca toți marii romantici, de care e atît de legat, Cărtărescu e și el un solipsist, convins că lumea există numai ca proiecție a sinelui propriu, singurul care are cu adevărat existență (solus ipse), sau în orice caz singurul cu existență strict verificabilă. Literatura lui de pînă la Solenoid îmi pare a fi aceea a unui solipsist care se străduiește să creadă că lumea există. Solenoidul, în schimb, e documentul extraordinar al unui solipsist care știe că, împotriva tuturor probabilităților, lumea există. Și care, lucru rarisim printre solipsiști, poate avea empatie cu celelalte insule izolate etanș de restul lumii (ca și el însuși). E, în sensul ăsta, nu doar cea mai umanistă carte a lui Cărtărescu; dar una dintre cele mai umaniste cărți pe care le știu.
● Adela GRECEANU
Poeta româncă Svetlana Cârstean și poeta suedeză Athena Farrokhzad au scris împreună o carte, Trado, fiind fiecare dintre ele în același timp autor, traducător și personaj în spațiul comun al textului. Nici una dintre ele nu cunoaște limba celeilalte, traducerea s a făcut prin limbi intermediare – franceză, engleză, spaniolă, italiană. Dar tocmai această situație a făcut posibil „textul despre munca noastră în comun asupra limbii“, cum spun ele. Cartea e compusă din trei secțiuni: una care cuprinde poemele Svetlanei Cârstean, alta care cuprinde poemele Athenei Farrokhzad și, între ele, ca un sîmbure, este eseul lor comun despre traducere, despre trădare, despre scris, despre supraviețuire, despre moștenirea pe care fiecare o poartă cu sine. Athena Farrokhzad s-a născut în 1983 în Iran, într-o familie cu o puternică orientare de stînga, și în copilărie a emigrat cu familia în Suedia. Svetlana Cârstean s-a născut în 1969 în România, într-o familie cu o puternică orientare anticomunistă. Iar ceea ce le aduce împreună este poate disponibilitatea lor de a se pune în starea de a traduce, mai întîi în limbaj literar propriile experiențe și apoi dintr-o limbă într-alta și apoi într-alta, într-un continuum scris-tradus, din care rezultă, spectaculos, că traducerea este originalul. Trado a apărut la Nemira.
● Cristian TEODORESCU
Ca unul care citeşte şi literatură străină, nu numai cărţile scriitorilor autohtoni, cea mai bună carte apărută la noi în 2016 mi se pare romanul lui Ian McEwan, Coajă de nucă. Un roman inspirat de Hamlet şi de lumea celorlalte piese ale lui Shakespeare, dar cum numai acest scoţian inventiv putea scrie, fără să stea la remorca marelui Will, ci ca şi cum, imaginaţi-vă, personajul lui ar fi fost Hamlet însuşi, înainte să renască în zilele noastre, într-o familie de ciudaţi, în care asemănarea cu asasinarea regelui danez din Hamlet devine o chestie care ar putea fi o crimă perfectă. Dar nu e. Şi asta fără ca fantoma regelui să i se arate lui Hamlet.
● Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Grea dilemă! Aparent… Dat fiind că citesc ficţiune şi non-ficţiune în egală măsură, în mod normal mi-ar fi aproape imposibil să mă opresc la o singură carte, la o carte „a anului“. Dar 2016 nu e un an normal, iar asta tocmai datorită unei anumite cărţi: Ulysses 732. Romanul romanului. Critica autohtonă suferă de anumite complexe care-o fac, mai ales după 1989, să trateze literatura universală cu sfiala unei slujnice în faţa noilor pantofi de dans ai Doamnei, iar Mircea Mihăieş are tupeul să se ia la trîntă cu cea mai snoabă dintre stăpînele prezente la bal, şi o face de la egal la egal. E o carte care va intra, odată cu apariţia traducerilor, în bibliografia obligatorie a oricărui scholar care se încumetă să cartografieze teritoriul Joyce. Şi, mai presus de asta (adică de valoarea intrinsecă a cercetării), Mihăieş dovedeşte, într-un moment foarte potrivit, că mult blamata şi dispreţuita critică mioritică can be fun. O spun cu toată admiraţia şi invidia de care sînt capabil! Vorba lui Molly Bloom, născută Tweedy: Da!
● Cecilia ŞTEFĂNESCU
Nu prea sînt prietenă cu proza scurtă, aş spune dimpotrivă, am nevoie de spaţii largi ca să mă aşez bine în poveste. Cu cîteva exemplare excepţii (Salinger, Cehov), am lăsat din mînă mai toate aceste scurte biblii în faţa cărora se închină fanaticii genului. Dar nu s-a întîmplat la fel şi cu Truman Capote. Dintr-un motiv care, probabil, ţine exclusiv de acele întîlniri care produc chimii misterioase, mi-a plăcut extrem de mult eclectismul poveştilor, tensiunea lor vecină cu thriller-ul, senzaţia de Sud american pe care ai impresia că nu ai mai citit-o ori văzut-o nicăieri, nici atunci, nici după – pe mine, personal, sînt cele care m-au captivat cel mai tare –, stilul metabolizant şi, cu toate astea, de o naturaleţe de parcă scriitorul te invită să te cuibăreşti în capul lui şi să-i asculţi direct vocea. Sau în burta lui? Şi mai ales personajele. Nu e locul şi nici spaţiul să fac aici o analiză a lor. Aş face mai degrabă o invitaţie de a-i citi proza scurtă reeditată de Editura ART, Integrala prozei scurte. E o invitaţie cu atît mai serioasă cu cît vine de la un cititor aproape exclusiv de romane.
● Răzvan ŢUPA
Anul în care tot ce a fost mai bun în poezie a venit de peste tot. Pentru cine citeşte poezie, 2016 a fost un an cel puţin dinamic. Pentru mine, mişcarea prin poezie a fost atît de agitată că nu am nici un chef să ne mai batem pe spate între noi. Se vor găsi colegi care să remarce noile volume cu care au venit Radu Niţescu sau Alex Văsieş, şi Livia Ştefan. Pe mine m-au interesat mai mult antologiile de tineri poeţi maghiari din Transilvania strînşi la „Max Blecher“ în linişte, pace, perversiuni, heppiend ori volumul al doilea al antologiei de poezie flamandă de azi, Cu picioarele pe afară, mutat de Jan H. Mysjkin şi Doina Ioanid la editura Arc. Dar dacă ar fi să aleg un volum din 2016, cred că aş pendula între poeziile nepublicate ale celor mai tineri autori pe care îi tot găsesc fie pe Subcapitol, fie prin concursuri ca „Licart“ (nişte texte de Mihnea Bâlici, Mircea Florea, Horia Şerban, Ioana Vintilă, Raluca Rîmbu, Bogdan Constantin Enache, Codruţa Irina Corocea, Andreea Chiper ori Teona Galgoţiu îmi tot umblă prin cap) şi ceva neaşteptat ca trecerea prin Bucureşti a unui poet cum e coreeanul Ko Un la finalul primăverii, trecere de pe urma căreia a rămas prima culegere de poezii din rafturile publicate de poetul obişnuit cu protestele sociale, puşcăria şi călugăria Zen, Timp cu poeţi morţi, scoasă la Tracus Arte. Nu ai prea des ocazia să pui mîna pe nişte versuri care par să dea peste cap deopotrivă automatismele revoltei şi pe cele ale poeziei scrise de formă. Încă şi mai mult mă interesează faptul că este o ediţie imperfectă, în care traducerea nu te convinge întotdeauna, dar îţi dă de fiecare dată de gîndit şi, mai ales, de căutat prin cotloanele Internetului după variante ale poemelor lui Ko Un în limbi pe care le ştii cît de cît. De exemplu, porneşti de la „Sîntem senzualitatea timpului / în care venim şi spre care plecăm“ şi ajungi în „We are the very sensuality / of the time in which we come and go“ şi „Nous sommes la sensualité du moment / Où nous venons et allons“. Restul e literatură.
anchetă realizată de Ana Maria SANDU și Matei MARTIN
