De ce avem nevoie de Nobel

Dacă v-aţi grăbit să luaţi revista de la chioşcuri joi dimineaţă, e posibil să apucaţi să citiţi acest articol înainte să se fi anunţat cîştigătorul Nobelului literar pe anul 2016. Cel mai probabil însă o veţi face după, cînd fie vă veţi întreba „Cine mai e şi scriitorul ăsta? Oare s-o fi tradus în română?“, fie veţi spune „N-am ştiut niciodată că e un scriitor aşa mare“. (Nu e important, căci discuţia rămîne la fel de irelevantă/amuzantă.) Privind cîştigătorii din ultimele două decenii, ambele reacţii sînt perfect justificate, ­căci lista premiaţilor este foarte amestecată: scriitori necunoscuţi (şi care au rămas puţin citiţi: Gao Xinjian), scriitori modeşti sau doar buni (Dario Fo, Elfriede Jelinek, Patrick Modiano, Imre Kertész), scriitori care şi-au pierdut relevanţa (Harold Pinter, Le Clézio), scriitori recunoscuţi prea tîrziu (Mario Vargas Llosa, Doris Lessing) sau prea devreme (Nadine Gordimer). De altfel, criteriile comitetului s-au schimbat de-a lungul anilor: premiul s-a dat fie „pentru un maestru necunoscut“ (Orhan Pamuk), fie pentru un maestru „recunoscut“ (Günther Grass, Llosa, Munro), fie şi din raţiuni politice mai mult sau mai puţin speculative (Mo Yan, Jelinek, Fo, Lessing, Le Clézio, Herta Müller, Svetlana Aleksievici) ori pentru un maestru al literaturii suedeze (motivaţia originară a premiului, reiterată din cînd în cînd: Thomas Tranströmer). Cert e că niciodată Nobelul nu s-a acordat unui scriitor încă netradus în suedeză! Altfel, mereu există frustrarea candidaţilor mai buni (mai bine Umberto Eco sau Claudio Magris sau Antonio Tabucchi decît Dario Fo; mai bine Péter Nádas sau Péter Esterházy sau László Krasznahorkai decît Imre Kertész; mai bine Margaret Atwood decît Alice Munro; mai bine Michel Tournier decît Le Clézio şi Modiano împreună) sau a literaturilor ignorate de prea multă vreme (americanii care îi au pe Roth, Pynchon, DeLillo, McCarthy, Ford, Franzen, Oates, Didion ş.a. sînt ei mai prejos de francezii care au primit premiul de două ori în şase ani – 2008 şi 2014?).

Lucrurile acestea s-au tot spus şi se spun în fiecare an în zilele premergătoare acordării premiului, atunci cînd apar şi cotaţiile la bursa literară (în topul de anul acesta au fost, din nou, japonezii Haruki Murakami, americanca Joyce Carol Oates, sirianul Adonis, kenyanul Ngugi wa Thiong’o şi sud-coreeanul Ko Un, dar „nu pentru că ar fi neapărat foarte buni, ci pentru că oamenii pariază pe ei“, cum a spus un critic literar) şi se fac tot felul de predicţii. Lincoln Michel, editor la electricliterature.com, scria: „Se pare că Murakami e puţin prea popular pentru Nobel, iar Roth s-a retras şi probabil a ratat şansa. Ngugi şi Adonis par nişte pariuri sigure, dar celor de la Nobel nu le place să fie predictibili. Anul trecut, Svetlana Aleksievici a fost prima scriitoare de non-fiction premiată în ultima jumătate de secol. Pariul meu este însă László Krasznahorkai.“

Un articol consistent, excelent şi plin de ironie a scris însă Alex Shepard, critic literar şi editor la newrepublic.com: „Nobelul poate fi asemănat cu un Super Bowl al premiilor literare, dar aici este mult mai greu de făcut predicţii pentru că oricine a scris cel puţin o carte ar putea fi cîştigător. Adonis, Ngugi şi Ko sînt favoriţi de ani buni, iar asta şi pentru că premiul s-a acordat scriitorilor pedepsiţi pentru că au militat pentru drepturile civile, iar aceştia trei au făcut şi închisoare din acest motiv, mai mult, Adonis şi Ngugi trăiesc în exil. Iar stilurile celor trei sînt, în mod variat, reprezentative regional. Poate fi făcut chiar un calcul statistic. Un scriitor african negru n-a mai fost băgat în seamă din 1986, de la premierea lui Wole Soyinka. Din 1995, premiul n-a fost acordat decît de trei ori poeţilor: Seamus Heaney (1995), Wislawa Szymborska (1996) şi Tomas Tranströmer (2011), iar Adonis şi Ko sînt poeţi. Un american n-a mai luat în premiu de la Toni Morrison încoace (1993), dar 2016 nu va fi anul americanilor pentru că oricine ar putea spune ceva despre Trump în discursul de acceptare. Pynchon e prea nătărău. (Deşi ar fi incredibil ce-ar putea face Pynchon cu discursul de acceptare, el nefiind, totuşi, prea nătărău şi meritînd din plin să cîştige.) Cu ultimii trei cîştigători – o canadiană care scrie despre oameni privind lacuri (Munro), un francez care-şi aminteşte lucruri pe care credea că le uitase, dar n-o făcuse (Modiano) şi o belarusă care inventează lucruri pe care le numeşte istorie orală (Aleksievici) – cîştigătorul din acest an ar putea fi oricine.“ Textul lui Alex Shepard a circulat în reţelele de socializare de la noi şi pentru această frază flatantă: „Scriitorul român Mircea Cărtărescu va cîştiga premiul, dar nu mai devreme de 2025.“

Cert e că, oricine va fi cîştigătorul, se vor găsi găsi imediat motive extraliterare care să justifice premierea sa şi, indiferent de numele sau literaturile alese, frustrările vor curge pentru că, în ritm de un cîştigător pe an, niciodată nu vor lua Nobelul toţi scriitorii care l-ar merita!

Un text lucid şi dur în concluzii, „What’s wrong with the Nobel?“, a scris în 2011 criticul american Tim Parks în The New York Review of Books, unde arăta că cei 18 membri ai comitetului nu vor putea niciodată acorda pe bune acest premiu: „Componenţa actuală a juriului numără doar cinci femei şi niciodată o femeie n-a fost preşedinta comitetului. Cu o singură excepţie, toţi membrii sînt născuţi înainte de anii ‘60. Asta pentru că nu-ți poţi da demisia din Academie. E o condamnare pe viaţă. Aşa că rar există sînge nou în acest juriu. Cum decid aceşti oameni cine este cel mai mare romancier/poet al lumii? Gîndiţi-vă cît este de citit. Presupunînd că în fiecare an sînt nominalizaţi doar o sută de scriitori şi că juriul ar trebui să citească măcar două cărţi din opera fiecăruia, rezultă că oamenii ăştia ar avea de citit două sute de cărţi anual, asta pe lîngă ce mai au ei de făcut la universităţile unde predau. Dintre toate aceste cărţi puţine sînt disponibile în suedeză, multe ar putea fi citite în engleză, dar e de notorietate faptul că englezii şi americanii nu prea traduc din literaturile lumii, aşa că juriul ar trebui să citească şi în franceză, şi în germană, şi în spaniolă cărţi din literaturi exotice ale căror limbi nu le cunosc… Asta arată stupiditatea premiului şi prostia noastră că îl luăm în serios. 18 academicieni suedezi pot fi credibili cînd aleg un scriitor suedez – aşa că putem fi siguri că Tranströmer este cu adevărat un poet excelent –, dar cum ar putea ei să cuprindă infinita varietate de opere literare din diferite tradiţii? Şi de ce le-am cere să facă acest lucru?“

Chiar aşa: de ce luăm acest premiu în serios? Datorită/din cauza banilor (aproximativ 1.300.000 de euro), a longevităţii şi tradiţiei, a faptului că uneori au nimerit-o? Şi de ce am avea pretenţia de infailibilitate de la un juriu? Dar, mai ales, de ce avem nevoie de un premiu infailibil? Nu sînt întrebări retorice, iar discuţia abia de aici încolo începe cu adevărat.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.