De ce Dylan merită Nobelul

Bob Dylan, Cronica vieţii mele, vo­­lu­­­mul întîi (memorii, traducere de Dan Silviu-Boerescu), Tarantula (ro­man, tra­du­cere de So­rin Gherguţ) & Su­flare în vînt (100 de poeme tra­­du­se de Mir­cea Căr­tărescu), Editura Humanitas Fiction, 2012-2016. 

„Da, Bob Dylan este un extraordinar textier. Da, a scris un poem în proză şi o carte de memorii. Da, textele sale pot fi analizate ca poezie. Dar scrisul lui Bob Dylan este inseparabil de muzică. Este mare pentru că este un mare muzician. Iar atunci cînd comitetul Nobel acordă un premiu literar unui muzician, ratează şansa de a-l acorda unui scriitor… Au acordat premiul cuiva deja faimos la nivel planetar într-un alt domeniu, cu nenumărate alte premii deja obţinute. Bob Dylan nu are nevoie de Premiul Nobel pentru Literatură, literatura are nevoie de Premiul Nobel“, a scris Ana North în The New York Times pe 13 octombrie.

„Să nu ne mai torturăm cu discuţii despre genuri şi despre sfînta noţiune de literatură! Dylan a scris şi cărţi (sălbaticul şi evazivul său roman, superbele memorii). Cîntecele sale sînt o operă în sine, iar lexicul lui Dylan, influenţa sa cea mai mare, vorbeşte despre întreaga istorie a cîntării: de la greci şi psalmişti, prin sonetul elisabetan, pînă la tradiţia americană a blues-ului, folk-ului şi rock’n’roll-ului. Dylan a fost dintotdeauna un căutător spiritual în diverse tradiţii ale religiei, dar fundamentul său rămîne cîntecul, versurile combinate cu muzica, iar comitetul Nobel a recunoscut în mod corect această tradiţie ca fiind una literară. Sappho şi Homer ar fi fost de acord“, a scris David Remnick în The New Yorker tot pe 13 octombrie.

„Cred că e vorba totuşi de o eroare de categorie. Dacă autorii de versuri pop ar fi fost în mod normal luaţi în seamă ca poeţi, aş considera la fel. Sînt convins că Joni Mitchell şi Leonard Cohen, spre exemplu, sînt egalii lui Bob Dylan, dar ei n-au fost niciodată consideraţi eligibili pentru premiu şi nici nu cred că vor fi. Premiul nu este nicidecum un afront adus literaturii, ci o insultă adusă muzicii pop. Este o condescendentă ciufulire a părului în timp ce ţi se oferă o acadea. Un act condescendent al cărui mesaj este: «Tipul ăsta, şi doar tipul ăsta, este atît de bun, încît transcende idiomul său trivial şi atinge nivelul nostru semnificativ»“, a scris David Benun în The Quietus pe 14 octombrie, ducînd, foarte repede, foarte departe discuţia despre cît de nimerită este premierea lui Dylan cu Nobel, discuţie care a încins spiritele culturale din toată lumea în ultima săptămînă, împărţindu-le în trei mari grupări: cei care au considerat că e o bătaie de joc, cei care au găsit că este un premiu cît se poate de justificat şi cei care s-au mai gîndit.

Premierea lui Dylan a fost salutată nu doar de muzicienii consideraţi talentaţi la scris (precum Tom Waits, Bruce Springsteen sau Leonard Cohen, care a zis că „să-i acorzi Nobelul literar lui Dylan e ca şi cum ai premia Everestul pentru că e cel mai înalt munte“), dar şi de scriitori care ei înşişi ar fi putut lua Nobelul (Michael Chabon: „Versurile lui Dylan sînt literatură, genul de literatură care, împreună cu poezia lui E.A. Poe sau John O’Hara mi-au influenţat scrisul. De fapt, versurile sale m-au influenţat la fel de mult ca orice alt roman sau povestire a oricărui erou literar. Şi nu e vorba doar de cuvinte, ci de scrisul în sine. Tropi, strategii retorice, tehnici, structurile aluziei şi ale imaginarului“; Lawrence Ferlinghetti: „Întotdeauna l-am considerat pe Dylan mai întîi un mare poet. Înaintea lui, nimeni n-a scris versuri de cîntece folosind un asemenea imaginar, fără frica de a forţa limitele“ ori Salman Rushdie: „Trăim în epoca marilor textieri-muzicieni: Leonard Cohen, Paul Simon, Joni Mitchel, Tom Waits – dar Dylan se ridică deasupra tuturor. Versurile sale m-au inspirat încă din clipa cînd i am ascultat primul album şi sînt încîntat de faptul că a luat Nobelul“). The Literary Show Project: „Talentul lui Dylan de a transpune în versuri, cu o incomparabilă precizie, sentimentul disperării şi al furiei, dragostea şi indignarea, ura şi admiraţia, este doar unul dintre darurile sale literare. Dar el a făcut mai mult decît să scrie frumos. Prin cuvinte abil alese şi rime memorabile, a îmbrăţişat tradiţia în timp ce a spart codurile gramaticale şi narative.“ (Mark Polizzotti a scris pe Literary Hub exclusiv despre influenţele literare ale lui Dylan, „de la William Blake la Jack Kerouac“.)

De ce n-ar merita Nobelul literar un textier prodigios, compozitor deopotrivă tradiţional şi inovator, poet deopotrivă narativ şi ermetic, prozator experimental, pictor, regizor de film – inclus în Academia Americană de Arte şi Litere, apropo –, de departe cel mai influent şi mai respectat artist din cultura populară a ultimei jumă­tăţi de secol? De ce nu? Personal, cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît mai mult îmi place ideea unui Nobel literar pentru un artist a cărui artă transcende, de fapt, literatura. Dacă unii cred că Dylan e mai în­tîi muzician şi abia apoi scriitor, eu cred că e mai întîi poet şi abia apoi muzician. Un poet la fel de aproape de imaginarul elisabetan, simbolismul francez, modernismul ermetic şi existenţialismul narativ al Generaţiei Beat. Poetul prin excelenţă al contraculturii şaizeciste, un Homer al străzii, care se revendică de la Shakespeare şi îşi ia numele de la Dylan Thomas, bătrîn trubadur integru şi subversiv, premiat în era mediatică a unui Trump!

S-ar putea să fie cel mai nimerit Nobel din ultimii nu ştiu cîţi ani, iar discuţia stîrnită este ceva de care aveam mare nevoie. Căci, s-o spunem pe şleau: Nobelul însemna doar o loterie literară în valoare de ceva mai mult de un milion de euro şi ne interesa doar trei zile pe an! Cel mult eram dezamăgiţi, acum măcar sîntem intrigaţi. Şi sîntem intrigaţi, de fapt, de îndrăzneala comitetului, nonconformism despre care nici nu ştiam că există. Căci, în fond, atunci cînd vorbim despre Nobel pentru Dylan, vorbim despre 18 academicieni în vîrstă care 1) aduc omagiul suprem culturii populare şi 2) extind graniţele literaturii şi redefinesc noţiunea de poet, alegînd un artist al cuvîntului în detrimentul unui scriitor în sens convenţional. (Unde mai pui că oferă tot bănetul ăla cuiva căruia nu-i pasă de bani, nici n are nevoie de ei!)

Discuţia pornind de la afirmaţii de genul „Dylan nu e scriitor sau nu e un scriitor mare, practic a scris doar două cărţi, oricum premiul trebuia acordat unui scriitor în sensul convenţional al termenului; doar sînt atîţia mari scriitori în lume, care au scris multe cărţi!“ nu are sens decît dacă (re)punem în discuţie cîteva noţiuni fundamentale şi (re)gîndim literatura: Este definiţia literaturii strictă, universal valabilă, definitivă? Poezia cîntată îşi pierde ea calitatea literară? Care este numărul de cărţi suficient pentru validare? Deţine mediul academic monopol pe evaluarea şi legitimarea artei scrisului? Există o limită a popularităţii dincolo de care arta îşi pierde relevanţa academică? Există o barieră inviolabilă între arta înaltă şi larga audienţă? Iar înainte de a vă întreba ce fel de scriitor este Dylan, întrebaţi-vă: ce fel de dramaturg era Harold Pinter? Ce fel de poet era Tomas Tranströmer? Ce fel de romancier este Patrick Modiano? Ce fel de jurnalistă este Svetlana Aleksievici? Oricum, nu e exclus ca Dylan să refuze Nobelul. Iar dacă n-o va face, eu abia aştept discursul lui de acceptare. 

Luni, 24 octombrie, de la ora 22, în cadrul emisiunii All You Can Read de la Radio Seven (103,4 FM sau online la www.7radio.ro), scriitorul şi muzicianul Alex Tocilescu va discuta cu Marius Chivu „cazul“ Bob Dylan.