Capote pe scurt

● Truman Capote, Integrala prozei scurte, traducere de Constantin Popescu, și Acum ne despărţim. Povestiri inedite, traducere de Iulia Arsintescu, Editura ART, 2016.

Acum mai bine de zece ani se publica în Statele Unite Summer Crossing, cartea care ar fi trebuit să fie romanul de debut al lui Truman Capote. Început în 1943, pe cînd Capote avea 19 ani, dar abandonat cîţiva ani mai tîrziu, manuscrisul acestui roman l-a bîntuit o vreme pe scriitor, acesta revenind cu stilizări de cîteva ori asupra lui pînă cînd, în cele din urmă, l-a abandonat la propriu într-o fostă locuinţă, susţinînd că l-ar fi distrus. Recuperat din gunoi de o menajeră, manuscrisul a ajuns, după moartea acesteia, în mîinile moştenitorilor lui Capote şi, patruzeci de ani mai tîrziu față de cînd se credea că ar fi fost distrus şi la douăzeci de ani de la moartea scriitorului, romanul a fost publicat, fiind tradus şi la noi, de Antoaneta Ralian, în 2013, la Editura Polirom, cu titlul O vară de răscruce. Ecranizarea cărţii ar fi trebuit să însemne debutul regizoral al actriţei Scarlett Johansson, dar pînă acum n-a fost să fie.

Un destin mai puţin aventuros l-au avut povestirile din adolescenţă şi din prima tinereţe ale lui Capote, povestiri recent redescoperite în arhivele scriitorului de la Biblioteca Publică din New York şi publicate pentru prima dată în volum la finalul anului trecut. E vorba de paisprezece proze scurte pe care tînărul Capote le-a scris între 16 şi 23 de ani. Spune David Ebershoff, editorul de la Random House, în postfaţa acestui volum: „Nu putem identifica datele exacte la care Capote a scris toate aceste povestiri sau cînd le-a revizuit. Şapte dintre ele au fost publicate prima oară între 1940-1942 în The Green Witch, revista literară a Liceului Greenwich din Connecticut, unde Capote a învăţat… [Povestirea] «Louise» a cîştigat locul doi la concursul literar al liceului. Potrivit cîştigătoarei acelui concurs, Capote a fost «furios» că n-a obţinut el primul loc. Dorothy Doyle Gavan a evocat situaţia mulţi ani mai tîrziu pentru un ziar: «Truman a venit direct la mine în clasă şi m-a înjurat». Estimată a fi fost scrisă între 1945 şi 1947, «Spirite înrudite» [din care redăm fragmentul de mai jos] este, după toate probabilităţile, ultima povestire din perioada timpurie a lui Capote.“ Descriind manuscrisele prozelor, David Ebershoff spune că multe conţin tăieturi şi modificări, dar e de părere că acestea arată cum vocea scriitorului se conturase de timpuriu. Nici nu‑i de mirare pentru un prozator care afirma că încă de la vîrsta de unsprezece ani se apucase de scris la modul serios, cîteva ore zilnic, după ce venea de la şcoală. Oricum, cele paisprezece povestiri de faţă reprezintă o selecţie din prozele găsite în arhivă, alte cîteva texte fiind considerate de editori ca fiind „prea imature“.

O scurtă analiză a acestor povestiri o face Hilton Als, scriitor afro-american şi critic de teatru pentru The New Yorker, care insistă pe felul în care tînărul Capote a fost preocupat încă de la început de cea care avea să devină una dintre temele majore ale literaturii sale – excluziunea. Hilton Als remarcă foarte bine evoluţia felului în care Capote conturează personajele de culoare şi, la fel ca şi editorul David Ebershoff, care vorbeşte despre empatia faţă de excluşi („îl inspirau mai degrabă marginalii şi vulnerabilii“), leagă această preocupare de homosexualitatea sa. Crescut de o mamă singură, alcoolică, şi dorindu-şi să fie fată, Capote a fost un „copil al nimănui din punct de vedere spiritual, fără adresă fixă, [care] îşi găseşte obiectivul sau poate misiunea: să dea glas tuturor acelor lucruri neexprimate pînă atunci de mediul şi de societatea în care trăia, în special efemerului sau acelor momente de dragoste heterosexuală ori de homoerotism ascuns şi necomunicat care izolau oamenii unii de alţii.“

Într-adevăr, personajele din aceste paisprezece povestiri sînt fie copii singuri şi săraci, bolnavi, uneori cu probleme de neînţeles (micuţa Hilda, din povestirea cu acelaşi nume, este cleptomană); fie femei singure, bătrîne şi bolnave (în „Străinul familiar“, o muribundă în vîrstă are o halucinaţie cu un bărbat tînăr de demult); fie femei de culoare care, tratate ca nişte proprietăţi, nu-şi găsesc locul în lumea albilor, se confruntă cu nedreptăţi, iar uneori îşi ascund originea (ca în „Louise“). Spre exemplu, desfăşurate în Sud, în comunităţi rasiste, „Spaima mlaştinii“ şi „Magazinul de la moară“, ambele avînd copii în prim-plan, sînt cele mai violente (şi mai bune) dintre povestiri, anunţînd preocuparea de mai tîrziu pentru astfel de subiecte, precum cel din Cu sînge rece, roman reeditat în seria de autor de la ART. De altfel, se pot duce destule paralele între aceste proze ale adolescenţei şi cele de mai tîrziu ale maturităţii, precum acelea adunate în Integrala prozei scurte – versiune apărută în aceeaşi serie de autor, uşor revizuită stilistic faţă de ediţia de la Polirom de acum nişte ani. (Ca şi atunci însă, din această „integrală“ lipseşte, în mod inexplicabil, povestirea „Ultima uşă deschisă“ din volumul de povestiri Arborele nopţii.) O serie de autor care, pe lîngă cea dedicată lui Bohumil Hrabal, mă face fericit!

*****

Truman CAPOTE
Spirite înrudite (fragment)

– Fireşte, m-am speriat tare! A căzut o distanţă enormă, de la balustrada podului pînă la apă: abia dacă a făcut un pleosc. Şi nu era absolut nimeni în jur.

Doamna Martin Rittenhouse s-a oprit să ofteze şi să amestece în ceai.

– Purtam o rochie albastră, cînd s-a întîmplat. Superbă rochie – se asorta cu ochii mei. Bietului Martin îi plăcea foarte mult.

– Dar înţeleg că-i plăcut să te îneci, a zis doamna Green.

– O, da, într-adevăr: este o metodă extrem de plăcută de… de a pleca. Da, cred că dacă sărmanul om putea alege singur cum să se ducă, sînt sigură că ar fi preferat… apa. Dar, oricum, nu mă pot preface că n-am fost deosebit de bucuroasă să scap de el.

– Chiar aşa?

– Bea, printre altele, a mărturisit neîndurătoare doamna Rittenhouse. Şi era cumva mult prea afectuos, înclinat spre… distracţie. Şi spre eschivare.

– Minţea, vrei să spui?

– Printre altele…

Doamna Rittenhouse a ţuguiat buzele.

– Era regele cîrnaţilor. Cel puţin asta a susţinut mereu. Dar n-am de ce să mă plîng: compania s-a vîndut în schimbul unei sume fabuloase.

– Şi uită-te la tine! a trîmbiţat doamna Green. O femeie liberă! Liberă să cumperi şi să faci orice pofteşti…

Imediat, doamna Rittenhouse, cu o voce încărcată de amintiri triste, a zis:

– Rochia albastră i-am dat-o unei cameriste de hotel; avea o ruptură la guler, de unde se agăţase el înainte să cadă. Pe urmă m-am dus la Paris şi am locuit într-un apartament superb pînă primăvara. A fost o primăvară minunată: copiii din parc erau atît de curaţi şi de liniştiţi! Stăteam toată ziua în parc şi aruncam firimituri de pîine la porumbei.

– A fost scumpă înmormîntarea? a întrebat doamna Green.

Doamna Rittenhouse a chicotit uşor şi, aplecîndu-se în faţă, a şoptit:

– L-am incinerat. Nu-i aşa că-i nemaipomenit? I-am împachetat cenuşa într-o cutie de pantofi şi am expediat‑o în Egipt. De ce acolo, nu ştiu. Doar că el detesta Egiptul. Eu, una, îl adoram. Minunată ţară, dar el nu voia să meargă. De asta-i nemaipomenit. În tot cazul, un lucru este extrem de încurajator: am scris o adresă de retur pe pachet şi nu s-a întors niciodată. Simt cumva că şi-a găsit pînă la urmă locul potrivit pentru odihna veşnică.

Doamna Green s-a lovit cu palma peste coapsă şi a mugit:

– Regele cîrnaţilor printre faraoni!

Iar doamna Rittenhouse a rîs la glumă atît cît îi permitea natura ei imperturbabilă.

(din volumul Acum ne despărţim. Povestiri inedite)