Revista de proză scurtă
Scriam săptămîna trecută despre cum arată în acest moment peisajul prozei scurte la americani. Cu ocazia apariției primului număr din iocan, revista de proză scurtă, și dat fiind că m-am ocupat cu predilecție de acest gen în ultimul deceniu, o să scriu în cele ce urmează cîte ceva despre starea actuală a povestirii la noi.
Realitatea este aceasta: dedicat genului scurt, momentan, nu există nici un premiu literar (Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu și Medgidia, orașul de apoi de Cristian Teodorescu – care ar putea fi considerată însă și roman – fiind singurele cărți de povestiri premiate la noi în ultimul deceniu), nici un festival literar, nici un colocviu critic, dezbatere sau proiect publicistic, nici măcar un site acolo... S-a vorbit dintotdeauna despre poezie ca fiind cel mai nepopular și special gen literar, în timp ce povestirea a fost mai tot timpul la marginea neantului editorial/publicistic. Căci dacă există cîteva edituri care publică, unele aproape exclusiv, altele oricum foarte multă poezie (Brumar, Cartea Românească, Charmides, Casa de pariuri literare, Casa de editură „Max Blecher“, Tracus Arte, Vinea ș.a.), dacă există premii, gale, colocvii și festivaluri literare dedicate poeziei (la București, Sibiu, Bistrița, Cluj, Alba-Iulia, Iași, Timișoara) sau reviste (excelentele Poesis Internațional, Zona Nouă), proza scurtă n-a avut și n-are nimic din toate acestea. Cel puțin pînă acum, n-a avut o revistă cu un concept bine gîndit, consistent valoric, care să se ia în serios pentru a putea spera că va crea un fenomen literar, o revistă care să publice exclusiv proză scurtă (şi nu refer aici la revistele de gen, precum cele de SF& fantasy), proză scurtă semnată de autori clasici sau debutanți, cunoscuți sau uitați, români sau străini, povestiri selectate și editate atent, cu scopul de a întreține/stîrni interesul și, mai ales, de a forma gustul pentru acest gen.
Proza scurtă a avut însă parte de cîteva lucruri bune în ultimii ani: edituri care au mai publicat, din cînd în cînd, și cărți de povestiri; volume tematice colective; cîteva cursuri de creative writing; cîteva antologii internaționale (trei, mai exact: două Granta și o McSweeney’s), mai multe antologii de gen (fantasy/SF/horror la Nemira), o antologie autohtonă de generație (Best of. Proza scurtă a anilor 2000, Polirom, 2012) și un top anual al cărților de proză scurtă alese de cititorii site-ului bookaholic.ro, care, deși nu se poate lăuda cu o selecție curată (practic, orice nu e roman apare ca proză scurtă), are meritul de a face bilanțul "non-romanelor" de la noi. Cu toate astea, e o imagine tristă.
Săptămîna trecută îi citam pe Laurie Hertzel și pe Lincoln Michel, care, pe de o parte, menționau volumele de proză scurtă premiate în ultimii ani în State ca pe un semn de revigorare a genului, iar pe de altă parte, se întrebau de ce nu există secțiuni speciale în cadrul marilor premii şi pentru proza scurtă, pusă întotdeauna să concureze, de ochii lumii, fără șanse reale, cu romanele. Dacă lumea literară dă premii poeziei întrucît consideră că e important să fie recunoscută și promovată, de ce nu se întîmplă același lucru și cu proza scurtă? – se întrebau cei doi, nu înainte însă de a menționa importanța celor cîteva mari premii și antologii dedicate exclusiv genului scurt: The Story Prize, O. Henry Prize, The Pushcart și, firește, The Best American Short Stories, plus nenumăratele reviste (cîteva sute, de altfel) care publică povestiri, începînd cu celebrele The New Yorker, Granta, Tin Housse, Esquire, Harper’s ș.cl. (Edițiile românești, apropo, ale acestor ultime două reviste au renunțat la secțiunea de ficțiune.)
Întrebarea privind inexistența unui premiu pentru proza scurtă ar merita pusă și la noi, doar că, în lipsa (revigorării) genului, nu știm cît de legitimă ar fi. Și astfel se întrezărește forma cercului vicios: nu există proză scurtă pentru că nu sînt reviste și premii care s-o stimuleze, sau nu există reviste și premii pentru că oricum nu se scrie proză scurtă? Putem avea însă un posibil răspuns dacă privim în ograda poeziei. De undeva trebuie început. O spunea și Florin Iaru undeva: „Dintre toate subspeciile prozei (roman, eseu, memorialistică), proza scurtă e regina armelor și, în același timp, cea mai urgisită Cenușăreasă. Să fim exacți: numai în România. Pretutindeni altundeva, povestirile cunosc un succes constant. În SUA sînt peste 200 de reviste de profil. Mda, iar ne comparăm cu America… OK, atunci, alt exemplu: în Ungaria, Raymond Carver a vîndut 50.000 de exemplare. În România, 1000. În România nu se citește. Dar de ce nu se citește? Fără să părem mai deștepți decît restul lumii, am ajuns la concluzia că e un cerc vicios. Scriitorii nu se îndeamnă la acest gen, cititorii n-au ce citi și și-au pierdut obișnuința, iar editurile strîmbă din nas văzînd statisticile. De aceea, ne propunem să promovăm proza scurtă bine scrisă, cea care îl ia pe cititor pe sus și nu-l lasă din mînă pînă la încheierea tramei.“
Cine sînt autorii acestor proze scurte bine scrise? Scriitori din orice generaţie, cunoscuţi (Florin Lăzărescu sau Lavinia Branişte, în acest prim număr), dar mai ales debutanţi, aspiranţi, încă necunoscuţi – oricine scrie sau ar fi vrut să scrie proză scurtă, dar pînă acum nu avea cine să le citească textele și nici nu aveau unde să le publice. Selecția editorilor (Florin Iaru, Cristian Teodorescu și subsemnatul) face ca prozele publicate să aibă deja un gir profesionist. Revista va publica și povestiri în avanpremieră (în general, din autori străini - Capote, Yeats, Rhodes, în acest prim număr - dar și din români, cînd va fi cazul), plus o proză scurtă a unui maestru român uitat, mai puțin cunoscut, de redescoperit (Ştefan Bănulescu, de data aceasta). Căci trebuie recuperată tradiția, atît cît e!
iocan nr. 1 înseamnă, așadar, 21 de proze scurte de tot atîția autori, însumînd 160 de pagini, într-un număr ilustrat cu fotografii de Claudiu Popescu și editat de Vellant. Încercați proza scurtă – e ceea ce lipsea, dar, mai ales, ar putea fi ceea ce căutați!
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
Diana BĂDICA
Florinel (fragment)
Fratele meu a murit cînd eu aveam 5 ani. Părinții mă duseseră la bunici, pentru că Florinel era internat de cîteva luni și nu existau semne de ameliorare a bolii. Doctorii credeau, de altfel, că are șanse minime să trăiască și sugeraseră internarea lui într-un centru de îngrijire a persoanelor cu handicap. Părinții erau convinși că la Slatina nu era aparatură cu care să se vadă exact ce se-ntîmplă în creierul lui și că neurologii îi puseseră diagnosticul greșit – hidroencefalie.
Înainte de ’90, nu puteai să trimiți un bolnav în ce spital voia familia lui și sub nici o formă să declari că spitalul din orașul în care profesai nu avea aparatură de specialitate, iar tata știa asta și a dus neurologului folie de aluminiu de la lucru, ouă, păsări și o jumătate de porc de la țară, numai să obțină un bilet de trimitere pe sub mînă. Neurologul, pînă la urmă, a semnat documentul, doar că la spitalul Bagdasar a fost confirmat diagnosticul și o doctoriță miloasă le-a explicat, fără să folosească termeni medicali, ce înseamnă hidroencefalie. Deși mama avusese o sarcină fără probleme, creierul lui Florinel nu se dezvoltase, era minuscul, așezat într-o parte a cutiei craniene inundată de lichid cefalorahidian. Ce știau medicii era că, atunci cînd avea convulsii, în creierul lui se scurtcircuitau elemente din tratatele de biofizică, în timp ce noi știam cum i se zvîrcolea corpul ca cel al păsării care se zbate să trăiască după ce i s-a tăiat gîtul. Doctora spunea că voma era o reacție normală, dată fiind furtuna care i se producea în creier, dar noi vedeam cum voma tîșnea ca apa dintr-o conductă spartă, iar mirosul ei de medicamente descompuse în mîncare intrase în pereții apartamentului de la etajul 1 în care locuiam.
Părinții au înțeles atunci că nu aveau cum să se lupte cu boala și, la întoarcerea acasă, l-au internat într-un centru de îngrijire din județ. Mergeau să-l viziteze la trei-patru zile, așa că mă lăsaseră la bunici pentru o perioadă pe care nimeni nu putea să o estimeze. Era începutul lui iunie. Îmi aminteam de Florinel doar înainte de culcare, atunci cînd bunica mă punea să repet după ea: „Ajută-l, Doamne, pe frățiorul meu Florinel să se facă bine...“
