Modestia lui Murakami

● Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere de Andreea Sion, Editura Polirom, 2016. 

„Puterea minţii mele e limitată. Nu prea reuşesc să leg teorii logice sau idei abstracte. Doar cînd scriu încerc să-mi aranjez gîndurile într-o anumită ordine. Am putut avea o privire de ansamblu şi nişte idei sistematizate despre ce înseamnă pentru mine a fi scriitor abia după ce am adunat materialele cuprinse aici şi am intervenit asupra lor de nenumărate ori, tot întorcîndu-le pe o parte şi pe alta.“ Această confesiune, din postfaţă, rezumă foarte bine cartea şi metoda lui Haruki Murakami. Dintre toate cărţile prozatorilor despre arta scrisului (Kundera, Lodge, Robbe-Grillet, Borges, Nabokov, Eco, Rushdie, Orwell, Pamuk, King), cărţi publicate la noi în ultimul deceniu şi ceva, volumul lui Murakami este, de departe, cel mai modest. Este şi prea discret dpdv confesiv (despre viaţa sa privată nu aflăm decît că este căsătorit şi n-are copii; nu face proză în sine din propria viaţă sau devenire de scriitor, aşa cum face Stephen King în Secretul regelui, spre exemplu) şi prea puţin teoretic (fostul profesor de literatură Stephen King îi dă lecţii şi la acest capitol).

De altfel, Murakami, tot în postfaţă, spune că a gîndit această carte sub forma unor prelegeri în faţa unui auditoriu imaginar, de unde şi stilul mai degrabă oral al eseurilor pe care le numeşte „notiţele unor discursuri nerostite“ sau „colecţie de opinii personale legate de arta romanelor“. De cîteva ori însă am avut impresia că Murakami a vrut să pună laolaltă părerile lui despre scris răspunzînd într-un singur loc, sistematizat, eternelor întrebări convenţionale ale interviurilor. Fiind o fire retrasă, care nu agreează interviurile, lecturile publice, sesiunile de autografe şi alte forme de relaţionare cu publicul sau cu media (vezi şi fragmentul de mai jos), Murakami pare să le fi oferit tuturor deodată toate răspunsurile la întrebările care i se pun / i s-ar fi pus. Cine e curios ce părere are scriitorul despre un aspect sau altul al scrisului poate căuta singur în cele unsprezece eseuri/confesiuni/prelegeri ale acestui volum. Prozatorul a spus tot ce avea de spus, simplu, clar, pe înţelesul oricărui şcolar.

Dar Murakami ne avertizează încă de la început că n-are multe lucruri de zis şi, cel puţin, îşi joacă modestia pînă la capăt, în ciuda constantelor referiri la criticile aduse cărţilor sale şi la faptul că este un individualist ambiţios, care a făcut numai după cum l-a dus pe el capul, fără să asculte sfaturile altora („Dacă-mi permiteţi să-mi exprim umila părere, fără un dram de aroganţă nu te faci romancier“). Ne spune că nu i-a plăcut şcoala şi că a fost un elev banal care prefera să asculte muzică la radio şi să citească de-a valma tot felul de cărţi în limba engleză, că în tinereţe s-a chinuit să ţină un bar unde se putea asculta jazz şi că ideea de a scrie primul său roman i-a venit în timpul unui meci de baseball, episod pe care însă Murakami îl povesteşte ca pe o epifanie. Este singurul moment care iese cumva din tonul personal-convenţional-banal al cărţii şi unde îşi înnobilează propriul scris, prezentîndu-l altfel decît ca pe o meserie. Căci, în general, despre asta e vorba în eseurile de faţă, despre „îndeletnicirea cît se poate de individuală şi fizică“ de a scrie cărţi. Unele capitole răspund unor întrebări standard. „Ce deprinderi ar trebui să-şi însuşească cineva care vrea să devină romancier?“ Şi Murakami răspunde: să citească cît mai mult, să-şi educe spiritul de observaţie şi să adune „detalii concrete“ din realitatea înconjurătoare, să fie ambiţios, dar să scrie numai din plăcere, să aibă răbdare şi, mai ales, grijă de condiţia fizică şi să facă sport, relaţia corp-spirit fiind esenţială pentru maratonistul Murakami („Îmbinarea zilnică a exerciţiilor fizice cu activităţile cognitive are o influenţă cît se poate de benefică asupra muncii creative desfăşurate de scriitori“). Plusul discursului vine din tonul motivaţional („oricine poate scrie un roman“), şi asta e cam tot. Dar cum scrie Murakami însuşi? Are o idee de roman şi scrie zilnic zece pagini, lucrează mult pe manuscris, de fiecare dată fiind preocupat de altceva (altfel zis, scrie în straturi), soţia e primul său cititor, dar ţine cont şi de sugestiile redactorilor, mereu alţii – „soţia, în schimb, este mereu lîngă mine şi nu i se va repartiza alt scriitor“ (că tot am început să-l compar cu King, acesta face din propria lui soţie un personaj memorabil). Pentru cine scrie? Pentru propria plăcere. Îl interesează premiile literare? Deloc („cele care rămîn în urma noastră sînt creaţiile, nu premiile. Un premiu literar pune o perioadă o lucrare sub lumina reflectoarelor, dar nu-i insuflă viaţă.“).

Poate cel mai interesant capitol este cel final, în care povesteşte cum a părăsit Japonia pentru State, cum a început colaborarea exclusivă cu The New Yorker şi, evident, succesul care face ca astăzi cărţile sale să fie traduse în peste 50 de limbi, iar numele lui să apară pe lista potenţialilor nobelizabili pentru literatură. În rest, puţine detalii surprinzătoare despre gusturile sale artistice (citează foarte rar): jazz-ul lui Thelonius Monk, proza lui Salinger sau a lui Raymond Carver şi a lui Grace Paley, din care a tradus. În concluzie, nu e o carte pe măsura romanelor sau pe măsura popularităţii sale, este doar o carte datorată acestora. Dacă Murakami are ceva cu adevărat important de zis, aceste lucruri nu sînt de căutat în discursul lui despre literatură.

****

Haruki MURAKAMI
Meseria de romancier (fragment)

Nu interacţionez direct cu cititorii aproape deloc. Nu particip la evenimente publice şi apar extrem de rar în presă. Niciodată n am apărut de bunăvoie la televizor (de cîteva ori n am avut încotro şi am fost filmat). Nu organizez nici sesiuni de autografe. De multe ori lumea mă întreabă de ce. Pentru că, pînă la urmă, eu sînt scriitor de profesie şi cel mai bine mă pricep să scriu romane. În ele îmi pun toată energia. Viaţa e scurtă, iar resursele de timp şi energie sînt limitate. Nu vreau să pierd prea mult timp cu altceva decît ocupaţia mea principală.

De cîteva ori pînă acum mi am deschis pagini pe Internet. Au fost pe o perioadă limitată, de cîteva săptămîni, dar am primit foarte multe mesaje. Ca regulă, le am citit pe toate. Peste cele foarte lungi nu m am putut uita decît în grabă, dar n am lăsat nici unul complet necitit.

Cam la a zecea parte din mesaje am şi răspuns. Am răspuns întrebărilor, am mai dat un sfat două, mi am împărtăşit impresiile… Am trimis multe feluri de răspunsuri, de la comentarii simple pînă la texte lungi şi sobre. În acele perioade (uneori chiar de cîteva luni) n am mai făcut nimic altceva, am scris şi am tot scris, dar mulţi n au crezut că le răspundeam chiar eu, închipuindu şi că pusesem pe altcineva să se ocupe. Aşa procedează artiştii cu scrisorile de la fani şi cititorii au presupus că şi eu am făcut la fel. Eu anunţasem pe paginile mele că răspunsurile sînt scrise exclusiv de mine, dar lumea nu m a crezut pe cuvînt. Nu ştiam, dar am aflat că lumea e plină de oameni suspicioşi (sau de oameni gata să te păcălească). Dar toate acele răspunsuri le am scris chiar eu. Scriu la calculator foarte repede, dar chiar şi aşa, fiind foarte multe mesaje, a fost un efort considerabil. Însă mi a plăcut şi am învăţat multe lucruri.

Intrînd în contact direct cu cititorii, am înţeles un lucru: oamenii aceia formau o masă care mi aprecia corect creaţiile. Gîndindu-mă la fiecare dintre ei, unul cîte unul, uneori am interpretat greşit anumite lucruri, am analizat prea mult sau mi am spus că n au dreptate (scuze!). Chiar şi cei care se autoproclamă „cititori împătimiţi“ ai cărţilor mele, cînd le citesc, una cîte una, uneori le apreciază, alteori le critică. Se ntîmplă să le accepte sau să le respingă. Cînd ascult părerile fiecăruia în parte, sînt de toate felurile. Însă, dacă mă retrag cîţiva paşi şi pri-vesc în ansamblu, simt că toţi acei oa-meni formează o masă care mă înţelege şi mi înţelege romanele în profunzime. Există şi mici diferenţe individuale, dar, dacă facem media, lucrurile sînt aşa cum trebuie.