Ultima carte a Antoanetei Ralian

Antoaneta Ralian, Nu cred în sfîrşitul lumii. Amintiri, articole, interviuri, Editura ART, 2016.

Ce şanse de posteritate are un traducător a cărui muncă e prea puţin apreciată în timpul vieţii? În România traducerea este plătită foarte prost (cel mai prost din toată Uniunea Europeană), unele traduceri se retipăresc chiar fără acordul şi ştiinţa traducătorului, numele lui nu apare pe copertă, iar premiile pentru traducere sînt puţine (vreo două) şi nu întotdeauna corecte. Şi ca şi cum toate astea n-ar fi de-ajuns, o traducere nu ţine pasul cu schimbările limbii mai mult de 25 de ani, astfel zis, viaţa unei traduceri este şi foarte scurtă.

De departe cea mai productivă şi mai apreciată traducătoare de limba engleză de la noi – în cei peste şaizeci de ani de carieră a tradus 125 de cărţi (dintre care ultima neterminată), preponderent romane, dar şi piese de teatru –, Antoaneta Ralian (24 mai 1924 – 26 noiembrie 2015) s-a bucurat în ultimul deceniu de viaţă de o atenţie din partea presei şi o simpatie din parte a cititorilor rar întîlnite la noi. Longevitatea şi charisma cred că au fost secretele şi, poate, faptul că, în ciuda muncii de traducere, a lăsat impresia unei scriitoare care n-a mai avut timp şi de propriile cărţi. Într-un interviu mărturisea: „Soţul meu mă visa scriitoare, aşa cum mă visa mama mea doamnă de salon. Eu am cultul lucrului bine făcut. Dacă aş scrie, aş fi un scriitor destul de mediocru şi, în loc să îngroş rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara a doua, de joc secund, să fiu un fel de alter ego al scriitorilor, decît să mă pun în prim-plan cu ceva lipsit de valoare. La traduceri mulţi nici nu se uită la numele traducătorilor.“

Antoaneta Ralian a scris însă constant, în ultima parte a vieții, proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Probabil că jurnalul Antoanetei Ralian, dacă l-ar fi ţinut, ar fi fost o mare carte a literaturii române, deopotrivă în partea memorialistică (spectaculoasă prin vremurile prinse), dar şi în cea de observaţie a actualităţii, şi nu doar a celei culturale. („Pe mine mă interesează tot, toate fenomenele. Mă uit şi la fotbal, nu-mi place, dar mă uit. Ascult şi muzică rock, şi rap… Mă uit la ştiri cu religiozitate.“) De aceea, acest volum compozit de publicistică, a treia carte pe a cărei copertă apare numele Antoanetei Ralian drept autoare, arată o parte, destul de consistentă, din ceea ce ar fi putut fi o carte de memorii.

Prima secțiune a volumului adună aproape toate textele ocazionale scrise de Antoaneta Ralian în ultimul deceniu de viață: articole publicate, în special, chiar aici, în Dilema veche, pentru diverse dosare tematice; răspunsurile la anchetele Dilematecii („În ce aţi vrea să vă transformaţi peste noapte?“, „V-aţi îndrăgostit vreodată de personajul cărţii traduse?“, „Care este personajul-animal favorit?“, „Cînd aţi fost prima dată la teatru?“, „Ce plăceri aşa-zis vinovate aveţi?“ etc.), un portret dedicat poetei Angela Marinescu (din Observator cultural), prefața la romanul postum al lui Alex. Leo Şerban Litera din scrisoarea misterioasă apărut la Polirom, și, mai ales, toate textele memorialistice scrise special pentru volumele tematice colective apărute la editurile Humanitas (Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiţă, Casele vieţilor noastre, Cartea simţurilor, Prietenii noştri imaginari, Şi eu am trăit în comunism) și ART (Primul meu job/fum/porno/călătorie în străinătate/dezamăgire în dragoste). Aceste articole, împreună cu cele adunate în volumul Amintirile unei nonagenare (Humanitas, 2014), alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi corpusul publicistic al operei Antoanetei Ralian.

În cea de-a doua secțiune a volumului se află, în ordine cronologică, șapte interviuri pe care traducătoarea le-a acordat, în perioada anilor 2002-2015, diverselor ziare, reviste și blog-uri (Dilema veche, Observator cultural, Adevărul literar şi artistic ş.a.). Din motive care țin de redundanța confesiunilor, aceste şapte interviuri reprezintă o selecție din­tr un număr aproape triplu de dialoguri cu traducătoarea, apărute în presă mai ales în ultimii ani. (Într-o notă de subsol din argumentul cărţii îngrijite de subsemnatul, apar menţionate, pentru foloasele istoriei literare, toate aceste interviuri, unele ajunse deja în cărţi de convorbiri.) Această secțiune de dialoguri, împreună cu volumul realizat de Radu Paraschivescu Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2013), alcătuiește partea memorialistică a operei sale.

Poate că, alături de numărul impresionat de traduceri, acest volum compozit va infirma temerea Antoanetei Ralian cum că posteritatea ar avea o memorie scurtă. Pentru admiratorii de acum ai traducătoarei, această a treia, ultimă carte este, însă, un cadou de adio nepreţuit.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

****

Magdalena Boiangiu: Aţi făcut niş­te lucruri foarte importante pentru noi, cititorii. Chiar în vremuri grele, prin dvs. am ajuns să cunoaştem foarte mulţi scriitori importanţi şi mai ales nu ne-am stricat gustul cu autori de mîna a doua. Cum aţi ajuns la traduceri?

A început demult, din copilărie: familia mea era mic-burgheză, mama îşi făcuse educaţia la un pension german şi a vrut să facă din mine o doamnă de salon. Drept pentru care, din fragedă copilărie, mi-a angajat profesori de franceză, de engleză, de germană, de pian… un profesor de dans, ca să mă mişc graţios… Cînd plecam în vacanţe la Tuşnad, la Vatra Dornei, aveam profesor de înot, profesor de tenis ş.a.m.d. Nimic din toate astea nu s-a prins însă de mine. Pianul era o corvoadă îngrozitoare. N-aveam pic de talent, mama, care cînta la pian, mă forţa toată ziua să fac game, exerciţii… de ajunsesem să urăsc pianul şi pe profesoara aia nenorocită. Singurul lucru care s-a lipit au fost limbile străine… În liceu eram foarte bună la limbile străine, în general eram o elevă silitoare, tocilară, cuminte pentru că am fost o fetiţă crescută la fusta mamei. Eram mult prea cuminte…

Radu Cosaşu: Ce părere aveţi despre limba română, e o limbă capabilă pentru a traduce marile cărţi sau e o limbă săracă?

Pentru un om cult, pentru cel care respectă normele, este o limbă bogată, plină de sinonime, cu mari valenţe poetice. S-a deteriorat însă foarte mult acum, s-a „agramatizat“ în ultimul hal, dar pentru cel care face traducere în limba română există o sumedenie de echivalente foarte potrivite. Pentru mine, care traduc din engleză, alta este problema. Engleza este o limbă sintetică, cu foarte multe valenţe, totuşi foarte sintetică. Or, un sufix sau un prefix spune ceva ce eu trebuie să traduc printr-o perifrază, în trei cuvinte româneşti…

Alex. Leo Şerban: Mai citiţi cartea tradusă după ce apare?

Nu, mi-e străină, sînt total detaşată. După ce apare, o bag în bibliotecă. Şi cînd văd şirurile de traduceri pe care le am în bibliotecă, mă gîndesc cît timp stă întemniţat acolo. Sînt conserve de timp, de tinereţea mea, de viaţa mea. Dar e vorba de pasiunea mea. Traducerea e o formă de evadare, un panaceu. Cînd mă aşez să traduc, uit că mă doare capul sau că trebuie să fac analize, uit de totul şi devin personajele respective. Iar cînd termin o traducere, mă despart cu greu de ele, sînt ca nişte prieteni de-ai mei de care cu greu mă despart şi intru cu greu la alţi prieteni.

(Dilema veche, nr. 122, mai 2006)