În intimitatea comunismului românesc

● Şi eu am trăit în comunism, editor Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2015.

Volume colective despre comunism se scriu de aproape două decenii şi parcă tot nu sînt suficiente, dat fiind că fiecare demers eseistico-memorialistic de acest fel a decupat felii mai degrabă mici din această perioadă întinsă pe durata a 42 de ani. Ar merita trecute în revistă aceste volume colective, măcar cele mai importante: În căutarea comunismului pierdut, O lume dispărută şi Explorări în comunismul românesc, 3 vol. (2000-2008, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir); Anii ’80 şi bucureştenii (2003, coord. Irina Nicolau); Cartea roz a comunismului (2004, coord. Gabriel H. Decuble); Cum era? Cam aşa… Amintiri din anii comunismului românesc (2006, coord. Călin-Andrei Mihăilescu); Tovarăşe de drum (2008, coord. Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu), Strada Revoluţiei nr. 89 (2010, coord. Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici), seria de volume de istorie orală coordonate de echipele sociologului Zoltán Rostás – Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă (2007), Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind (2008), Jurnal de cămin (2008) şi Tînăr student caut revoluţionar (2010), plus alte volume colective tematice care, parţial, contribuie şi ele la reconstituirea diverselor aspecte ale existenţei în comunism: Joacă, jocuri, jucării (2007, coord. Cosmin Manolache), Picani, răcani şi veterani (2008, coord. Radu Paraschivescu), Primii mei blugi (2010) și Primul meu porno (2011) din seria de la Editura ART.

Spre deosebire de toate acestea, demersul Ioanei Pârvulescu are ambiţia de a acoperi, exclusiv, cît mai multe aspecte de viaţă cotidiană şi o face pe nu mai puţin de 400 de pagini. Dar mai e ceva care diferenţiază acest volum de toate celelalte. Spune Ioana Pârvulescu în textul introductiv: „Cartea aceasta nu conţine ideologie şi nu porneşte de la premisele politice. Dacă din ea rezultă o concluzie politică sau o voluptate estetică, aceasta este problema intimă a cititorului. Aici sînt adunate simple amintiri cotidiene. Aşadar nu va fi vorba de închisori, de sisteme de represiune, de evenimente ieşite din comun, ci de viaţa cea mai banală cu putinţă, aceea în care te trezeşti din somn, te speli, mănînci (eventual) micul dejun, pleci la serviciu şi aşa mai departe. Se va vedea însă că, în comunism, banalul este cel mai spectaculos lucru. Dar e vorba de un spectacol involuntar, în care n-ai vrea să fii distribuit.“

O altă caracteristică a cărţii (întîlnită, e-adevărat, şi în volumul coordonat de Irina Nicolau, Anii ’80 şi bucureştenii, acela fiind însă un volum de mărturii orale structurate sub forma unui dicţionar) este faptul că autorul e colectiv, volumul nu conţine texte „de autor“, semnate ca atare, ci e vorba de fragmente şi pasaje, decupate şi redistribuite în capitolele tematice ale cărţii, purtînd doar nişte iniţiale: „Autorul acestui volum e colectiv. La fel şi personajul principal. Oameni de toate vîrstele şi profesiile, din toată România, femei şi bărbaţi care, în majoritate, nu se cunosc între ei (în orice caz, pe vremea aceea nu se cunoşteau între ei)“, mai scrie Ioana Pârvulescu despre cei 95 de coautori ai amintirilor: medici, ingineri, profesori, muncitori etc., deşi într-o bună măsură e vorba şi de intelectuali publici, de scriitori şi artişti cunoscuţi (Adriana Bittel, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Răzvan Petrescu, Radu Paraschivescu, Robert Şerban, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu, Vlad Zografi ş.a.), identificaţi abia la finalul cărţii, unde fiecăruia îi sînt dedicate cîteva rînduri. Mai trebuie spus că cea mai tînără persoană participantă la aceste experiment memorialistic colectiv are 34 de ani, în vreme ce senioara, 92 de ani.

Volumul acesta ca un puzzle aranjat tematic (serviciu, muncă voluntară, şcoală/facultate, vacanţă/concediu, călătorii, timp liber, administrative, mîncare/băutură/haine, medicale, sărbători, cozi ş.cl.) se citeşte ca un roman în care autorul colectiv nu creează polifonie, (p)are aceeaşi voce. Chiar şi fragmentată, naraţiunea memorialistică de aici este foarte omogenă, deopotrivă dramatică şi comică de la un capăt la altul, ­căci cele peste 360 de povestiri se înşiruie sub forma unor anecdote comice, perfect absurde, unele de-a dreptul îngrozitoare. E un roman trist plin de umor, în care se face mult haz de necaz, dar în paginile căruia se citeşte dramatismul de zi cu zi al vieţii în comunism. Toată gama de lipsuri (de alimente, curent electric, gaze, energie termică, obiecte variate etc.) compun o viaţă cotidiană spectaculoasă, cum ne avertizase/anunţase Ioana Pârvulescu încă din prefaţă, dar e un spectaculos expresiv, literar. Îndepărtarea în timp contribuie la aspectul de ficţiune al acestor memorii, incredibile la propriu, şi îmi imaginez că cititorii cu vîrsta sub 30 de ani vor avea dificultăţi să creadă că totul este, în fond, adevărat, că e vorba de felii de viaţă autentice. Acestui segment de cititori le este adresat şi micul dicţionar de termeni de la final unde sînt explicate expresii şi concepte resemantizate în acea epocă: „adidaşi“, „alaindelon“, „nechezol“, „şopîrlă“, „casă de comenzi“, „navetă“ etc.

Deopotrivă în eseurile şi în romanele sale, timpul rămîne subiectul preferat al Ioanei Pârvulescu, astfel că, după minunatele reconstituiri istoric-culturale din În intimitatea secolului 19, Întoarcere în Bucureştiul interbelic şi Întoarcere în secolul 21, aceste memorii colective dedicate vieţii cotidiene în comunism par să întregească o adevărată tetralogie a memoriei şi adevărului istoric. Pentru că, într-adevăr, „forma în care ne trăim istoria este cotidianul“, după cum spune Ioana Pârvulescu chiar la începutul acestei spectaculoase cărţi.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Şi eu am trăit în comunism (fragmente)

Pe vitrina aprozarului de pe Academiei, am văzut, într-o zi, că scria cu litere mari: „A sosit varză.“ Cineva scrisese dedesubt, cu creionul: „Încă o lovitură dată capitalismului.“ (M. Gh.)

La restaurantul de lux Athénée Palace, frecventat mai ales de străini, la toaletă exista următorul anunţ: „Pădurile sînt o bogăţie a ţării. Nu risipiţi hîrtia igienică!“ (A.)

Spre sfîrşitul anilor ’80, stăteam la cămin şi iernile pur şi simplu degeram. Mi-am cumpărat o pereche de pantaloni matlasaţi, pentru schi, cu care mă îmbrăcam seara la culcare. Lumina din camere se întrerupea la ora 10, ca să facem economie. Ieşeam pe culoar cu cîte o pătură în spinare şi învăţam. Exista o singură priză pe etaj, în aşa‑numita sală de lectură, unde nu erau decît nişte mese, scaune şi un televizor inutil. Apă caldă la duşuri „se dădea“ doar o dată pe săptămînă. Trebuia să te pui pe o listă de aşteptare. Se striga pe hol cine era următoarea chemată să se bucure de beneficiile civilizaţiei. Tot atunci se făcea coadă şi la celebra priză, unde fetele aşteptau să-şi usuce părul. (Cr. C.)

Într-o zi am trecut pe la părinţii mei. Ziua gazele nu aveau presiune deloc. Reşoul se stricase, iar mama a încercat să fiarbă un ou la lumînare, pentru tata, care trebuia să plece în oraş. N-am aflat dacă tata a mîncat oul fiert sau crud. (E. T.)

Un coleg a mărturisit cum atunci cînd, într-o iarnă cu frig în spital, a deschis pentru operaţie toracele unui copil, au ieşit aburi, aşa cum ies în­tr‑un abator îngheţat cînd sacrifici un animal. Chirurgul care a povestit în­tîmplarea, Mircea Dobre, a plecat din România şi a făcut o carieră strălucită în chirurgia cardiacă din Suedia. (M. S. M.)

Noi, tinerii elevi de şcoală, eram „apăraţi“ sistematic de posibilele influenţe ale religiei cu ocazia marilor sărbători creştine, mai ales de Paşte. Atunci conducerea liceului organiza aşa-numitele reuniuni – seri cu muzică, dans şi bufet – unde se vindeau, foarte convenabil, preparate făcute gratuit de părinţii elevilor. Se încerca crearea unei ambienţe festive, simplă spoială, fiindcă reuniunile erau obligatorii şi porţile şcolii încuiate, ca să nu te duci la Înviere. (L. D. S.)