Rîsu’ plînsu’ cu evreii

Cătălin Mihuleac, Ultima ţigară a lui Fondane, Editura Cartea Românească, 2016.

Pînă la Cătălin Mihuleac, nici un alt scriitor român nu şi-a propus să acopere ficţional, cu asemenea perseverenţă, un anume aspect al istoriei. Dacă Varujan Vosganian a scris, motivat etnic, despre destinul armenilor, iată că acest volum de povestiri al lui Cătălin Mihuleac, Ultima ţigară a lui Fondane, continuă preocuparea tematică pentru pogromul din iunie 1941 de la Iaşi explorat în romanul de anul trecut, America de peste pogrom (Cartea Românească). Cătălin Mihuleac are un plan, admirabil deopotrivă moral şi literar, oricum ceva foarte rar printre prozatorii români, şi acel plan este să aducă istoria, vehiculată doar în comunicările ştiințifice, în prim-planul unui public mai tînăr, folosindu-se de mijloacele ficţiunii. Într-un consistent interviu acordat colegului meu Matei Martin şi publicat în Dilema veche nr. 605 de anul trecut, Cătălin Mihuleac spunea: „Ficţiunea te ajută să clădeşti o naraţiune caldă, în contrast cu răceala istoriei. Ficţiunea îţi oferă materiale de construcţie, ficţiunea scoate oamenii din statistici şi îi transformă în personaje. Ficţiunea animă evenimentele din manual…“

Formula literară a prozatorului şi dramaturgului ieşean însă nu merge pe masiva reconstituire istorică, pe dramatizarea faptelor în raport cu documentele oficiale, ci e vorba mai degrabă de registrul comic, în buna tradiţie a literaturii satirice evreieşti. O spunea însuşi scriitorul, în acelaşi interviu: „Registrul comic este un foarte bun conservant pentru o operă de artă. Noi ne delectăm astăzi cu ce au scris Swift şi Mark Twain. Am fost conştient că, fără acest ingredient, romanul nu ar fi fost digerabil. Nu ar fi ajuns la omul grăbit de azi, n-ar fi ajuns în primul rînd la generaţia tînără. Şi acesta a fost scopul meu iniţial: ca romanul să ajungă la generaţia tînără, pentru că doar acolo mai putem modela sufletele.“ Pe clapeta acestei noi cărţi, scriitorul adaugă: „Misiunea acestor cărţi este să scadă nivelul îngrijorător pe care ura rasială îl arată în timpurile noastre şi să facă lumea mai bună pe raza lor de cititori.“ Spuneam mai sus că planul lui Cătălin Mihuleac este admirabil, dar nu sînt atît de convins că preocuparea scriitorului pentru felul în care ficţiunea sa ar putea fi receptată de către un public anume, într-un anumit scop, fie şi unul moral-educativ, este un lucru bun. Chiar vrea Cătălin Mihuleac să scrie literatură „cu misiune“, alta decît cea artistică, adică un fel de ficţiune de popularizare a faptelor istorice în felul în care unii cercetători scriu, pe înţelesul tuturor, cărţi de popularizare a ştiinţei? Poate că un astfel de efort literar didactic-misionar este merituos în sine, dar ar fi păcat ca cineva cu talentul şi verva de povestitor ale lui Cătălin Mihuleac să facă concesii publicului tînăr al cărui suflet ar trebui „modelat“. Unde mai pui că nu scriitorul impune misiunea unei cărţi, cititorii o fac şi, oricum, niciodată nu se ştie prea bine cine este/va fi publicul unei cărţi şi, cu atît mai puţin, ce vor/ar vrea tinerii să citească.

Am făcut acest lung preambul pentru că, deşi toate cele treisprezece proze scurte din acest volum (şi nu, nu e vorba de „microromane“, aşa cum scrie editura pe copertă din raţiuni de marketing, e vorba chiar de proză scurtă care nu e microroman, aşa cum nici romanul nu e, la rîndu-i, vreo „macroprozăscurtă“ – fiecare este un gen de sine stătător cu propriile reguli, care nu ţin doar de dimensiune sau de cantitatea de informaţie epică), aşadar, deşi toate povestirile sînt bune şi chiar foarte bune, cîteva suferă de o anume afectare demonstrativă a construcţiei: încep cu o aserţiune şi un fel de prolog, cel mai adesea la persoana întîi (căci naratorul ne spune povestea celor pe care i‑a cunoscut dintr-un fel de datorie), continuă cu istoria propriu-zisă şi se încheie, uneori, cu o notă vag moralizatoare. Dacă un redactor ceva mai îndrăzneţ ar fi scos cele cîteva pasaje parazite, prozele respective ar fi avut de cîştigat.

Cele treisprezece povestiri „cu miez evreiesc“, în special bucovinean, sînt toate foarte plăcute la lectură, unele comice de-a dreptul, în ciuda întîmplărilor şi a fundalului istoric sumbru. Naraţiunile lui Mihuleac sînt scrise dinamic şi au o anume calitate orală, colocvială, care înmoaie dramatismul, căci accentul acestor istorii de familie cade mai degrabă pe calitatea umană a victimelor decît pe oroarea situaţiei în sine. Doi vecini aflaţi în conflict pe timp de pace îngroapă securea taman în timpul războiului, cînd românul îl ascunde pe evreu în propriul butoi cu murături (vezi fragmentul de mai jos); o familie de evrei supravieţuieşte în ghetou cu ajutorul talentelor artistice ale unei ciori (e aici o mise-en-abyme simbolică); o tînără cu talente artistice deportată în Ucraina împreună cu familia le întreţine copiilor visul libertăţii cu ajutorul unui cîntec pop american; un guvernator al Bucovinei se ocupă cu mult zel paremiologic de recolonizarea de după deportarea evreilor; o evadare în grup din lagăr eşuează şi atrage sinuciderea capului familiei… Dacă povestirea titulară (o elegie poematică) este inspirată chiar de viaţa poetului Benjamin Fondane, gazat la Auschwitz, alte povestiri trec graniţa postbelică şi se ocupă de antisemitismul comunist: o proză pune cap la cap (într-un fel de realism socialist magic) puţinele lucruri ştiute despre Ghe. Gheorghiu-Dej; o alta este un fel de farsă pe care cinematograful hollywoodian i-o joacă lui Adolf Eichmann; un asistent este constrîns de mediul academic antisemit ieşean să emigreze şi ajunge redactor la Europa Liberă; iar o poveste de dragoste studenţească se desfăşoară pe fundalul comerţului clandestin întreţinut de turiştii polonezi în Moldova. Proza în care un profesor universitar este denunţat la Securitate de un ziarist, deconspirat de arhivele CNSAS drept agent sub acoperire, trece graniţa lui ’89; astfel că ultimele trei povestiri din carte conţin reverberaţiile antisemite din postcomunism.

Omogen, deopotrivă stilistic, tematic şi valoric, volumul de povestiri al lui Cătălin Mihuleac reconstituie, cu mijloacele unei ficţiuni agreabile, plină de vervă şi umor, un capitol istoric românesc antisemit prea puţin cunoscut. Îl văd ca o contribuţie literară importantă.

*****

Cătălin MIHULEAC

Gard în gard, la Dorohoi

(fragment)

Alături se afla un butoi cu cercul slăbit la gură. Parcă îl aştepta pe el! Era exact butoiul în care se ascunsese Frost. Sandu voia să evită nenorocirea, care în mod sigur conducea la împuşcarea amîndourora:

– Dom’ locotenent, vă ofer eu ce murătură vă pofteşte inimioara, e păcat să băgaţi matale mîna. C-o să vă mănînce teribil pielea, după asta.

– Te rog să nu mă-nveţi dumneata teoria murăturii! Toată plăcerea e să ţi-o culegi singur, cu mîna ta! Că dacă eşti soldat, nu te poţi masturba cu mîna altuia!

Ce legătură avea murătura cu masturbarea, doar el ştia. Locotenentul şi‑a suflecat gospodăreşte mîneca şi s-a pus pe cotrobăit după gogoneaua, gogoşarul ori castravetele viselor sale. Estimp, Sandu îşi storcea mintea, pentru a scorni o minciună salvatoare, pe care s-o plaseze cînd fugarul din poloboc va fi descoperit. O să spună că s-a vîrît acolo fără ştirea lui, dar o să-l convingă pe ofiţer? Părea băiat de comitet, dar cu destul ardei iute în sînge, după cum îl recomanda şi figura de păstrăv.

Nici o vietate care şi-a făcut veacul într-una din apele acestui pămînt n-a fost mai alunecoasă şi mai nevăzută ca vietatea Frost în butoiul de murături. Parcă i se topiseră oasele. Cum simţea mîna ofiţerului apropiindu-se de el, cum se contorsiona, se făcea sfoară ori se lăţea şi aplatiza ca un calcan, pentru a se lipi de perete. La un moment dat, s-a făcut mic şi rotund ca un harbuz şi s-a pus pe plutit în rînd cu fîrtaţii harbuji, dar cînd ofiţerul i-a mîngîiat rotunjimea şi a dat să-l apuce de moţ şi să-l scoată, i-a alunecat dibaci din mînă şi s-a lăsat la fund. Nu mai respira, dar la cît de strîns se agăţa de viaţă, ar fi rezistat şi două ceasuri încheiate, fără să aibă nevoie barem de‑o pipetă de aer.

După minute seculare de atentă scormonire, locotenentul a scos două gogonele, un gogoşar şi un castravete, le-a admirat o secundă şi a muşcat, cu ochii închişi, din fiecare… Pe faţa tînărului ofiţer, lacrimile izbucneau ca zemurile dintr-un pepene murat. Nu mai voia să se dea dus din pivniţă. Voia să rămînă acolo, la adăpost de bombardamente, bînd vin şi mîncînd murături. Ce căuta el în războiul ăsta? Suspina adînc, laolaltă cu nefericitul Frost, care reînvăţa să respire în polobocul lui.