Oraşul bine temperat
● Bucureştiul meu, coord. Gabriela Tabacu, Editura Humanitas, 2016.
Abia cînd intri într-o librărie şi vezi raftul cu cărţile dedicate Bucureştiului, abia atunci îţi dai seama cît de mult s-a scris despre acest oraş în ultimii ani! Este una dintre temele predilecte ale cărţilor de memorii şi, deocamdată, nu pare să se fi scris sau reeditat suficient: între clasicul Bucureştii de altădată de Constantin Bacalbaşa (Humanitas) şi mai recentele Istorii din Bucureştiul neogotic de Emanuel Bădescu (Vremea) se întind cîteva duzini de alte titluri. De la amintirile străinilor care au trecut pe aici, clasicul Bucureşti al lui Paul Morand (Humanitas), dar şi (compilaţii din) autori mai puţin cunoscuţi, precum În pragul Orientului. Călători cehi despre ţările române (coord. Anca Irina Ionescu, Curtea Veche) sau Trei ani în România de James William Ozanne (Humanitas), pînă la evocările mai noi, precum Despărţirea de Bucureşti de Victor Ieronim Stoichiţă (Humanitas). Există incursiuni ilustrate în gastronomie precum Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Tîrgul Moşilor de Ana Iorga şi Filip-Lucian Iorga (Corint), dar nu lipsesc nici noile abordări de loisir culinar-bahic precum Lipscani. Ghid turistic de chefuri de Eugen Istodor (ART).
În ultimii ani, în timp ce corupţia autorităţilor bucureştene a contribuit masiv la demolarea multor case şi clădiri vechi, am observat o mai mare preocupare spre arhitectura oraşului faţă cu propria istorie: Case şi oameni din Bucureşti de Andrei Pippidi (Humanitas), o carte născută chiar în paginile Dilemei vechi; parţial Casele vieţilor noastre (Humanitas) şi recentul album Ferestre din Bucureşti şi poveştile lor (coord. Cătălin D. Constantin, Peter Pan), o carte care îmbină fotografia cu ficţiunea. Străzi din Bucureşti şi numele lor de Aurel Ionescu (Vremea) numără cîteva volume, iar Străzi vechi din Bucureştiul de azi de Alexandru Ofrim (Humanitas) s-a reeditat de cîteva ori. Să nu uit şi abordările de istorie literară, precum eseul Cele două Mîntulese de Andreea Răsuceanu (Vremea), deocamdată neegalat. Pentru a rămîne în zona de arhitectură, urbanism şi locuire, e posibil să existe albume şi cu clădirile istorice, sigur însă nu şi cu parcurile sau statuile oraşului.
„După ce a inspirat tomuri întregi, cu ce ar mai putea veni în plus o carte care îi este dedicată?“, se întreabă Gabriela Tabacu, coordonatoarea acestui volum colectiv de amintiri din Bucureştiul mai mult sau mai puţin îndepărtat. „Pentru că despre acest oraş, aşezat în spaţiul interstiţial de la întîlnirea cîtorva imperii – cel rus la nord şi est, cel austro-ungar la vest şi cel otoman la sud –, gata oricînd să fie sfărîmat la orice mişcare a unuia dintre cei trei coloşi, s-a scris enorm, mai cu seamă din secolul al XIX-lea încoace. A trezit uimirea celor care-l traversau, dornici, toţi, să-şi împărtăşească surpriza, ba chiar consternarea legate de incredibilul amestec de neamuri, de obiceiuri, de mizerie şi strălucire, de sărăcie şi opulenţă, de voiciune şi calm pastoral. O aşezare stranie, avînd darul să-i intrige pe călătorii străini care au vizitat-o, căci nu era nici tîrg, dar nici oraş ca alte oraşe europene pe care le ştiau. Au scris apoi românii, fie mîndri de farmecul lui exotic, fie ruşinaţi de bălăceala levantină în care se complăcea.“
Ei bine, iată că mai sînt lucruri de povestit. Nouăsprezece bucureşteni, născuţi aici sau adoptaţi de oraş (de prin Oradea, Tîrgovişte, Lugoj, Braşov sau Bistriţa), tineri şi seniori, arhitecţi, ingineri, jurnalişti şi scriitori, somităţi şi necunoscuţi, cu toţii îşi amintesc şi povestesc despre străzile, casele, oamenii şi întîmplările care au creat, pentru fiecare în parte, imaginea mentală şi sentimentală a oraşului. Acest volum are cîte ceva din aproape toate cărţile colective de memorii apărute pînă acum (mai ales că au coautori comuni), de la Cartea cu bunici la Casele vieţilor noastre, dar aerul familiar contribuie la farmecul cărţii care se citeşte precum romanul unui oraş-matrioşcă. Mai ales că volumul se deschide cu o uluitoare şi cuprinzătoare incursiune în istoria politică şi arhitecturală a Bucureştiului realizată de arhitectul Şerban Cantacuzino care, în mai puţin de cincizeci de pagini, descrie baza, cadrul şi devenirea acestui tîrg devenit capitală la 1655, de la micul Paris la marea sistematizare ceauşistă, de la oraşul vechi la centrul nou, de la marile moşteniri arhitecturale din secolele XVIII şi XIX la micile dezastre urbanistice din ultima jumătate de secol.
Multe texte merită remarcate: de la simpaticele amintiri (încheiate cu un episod tragi-comic colosal) ale aviatorului Dan Petrescu, care astfel îşi face şi debutul ca scriitor, la paginile fermecătoare literar ale Adrianei Bittel şi ale lui Mircea Cărtărescu sau crochiurile Ioanei Pârvulescu, care dă, indirect, şi definiţia acestei cărţi: „Dintre toate oraşele închise între zidurile nevăzute ale Bucureştiului de azi, cel mai frumos este oraşul bine temperat al amintirilor.“ E, într‑adevăr, multă nostalgie în evocarea unor străzi, locuri, oameni şi întîmplări de altădată (un atlet al nostalgiei se arată a fi, o dată în plus, Dan C. Mihăilescu), multe texte fiind de atmosferă citadină, dar e şi mult umor în aceste evocări personale, unele a căror perspectivă poate părea, la prima lectură, neînsemnată. Căci, aşa cum spune „asiduul pieton“ Marius Constantinescu în textul său, Bucureştiul e uneori „unul al mărunţişurilor“. Cîteva fragmente/episoade sînt absolut memorabile: descrierea unei sifonării (Gabriela Tabacu), prima călătorie la Bucureşti (Ioana Nicolaie), viaţa în mahala (Andrei Crăciun) sau întîlnirile cu Vasile Voiculescu (Monica Pillat).
Bucureştiul meu este un Bucureşti cu de toate, un cufăr cu tot felul de imagini şi senzaţii, plin de voci şi de nuanţe, privit şi amintit din toate părţile, iubit şi detestat („un complex de dragoste-ură mă leagă de oraşul în care mi-am petrecut întreaga viaţă“, mărturiseşte Mircea Cărtărescu; „Urăsc Bucureştii!... E vorba de dragoste-ură sau, cum zic franţujii, de ciudă din dragoste“, spune şi Neagu Djuvara), un oraş deopotrivă pierdut şi regăsit, „cauţionat sau graţiat cu aceeaşi sfîntă exasperare“, după cum foarte nimerit defineşte atitudinea topită în paginile acestei cărţi acelaşi Dan C. Mihăilescu.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
******
Horia-Roman PATAPIEVICI
Bucureştii – crochiu de oraş (fragment)
Urmaşul cărui trecut este Bucureştiul de azi? Pe cine continuă, de cine se desparte?
Capitală a unei ţări care nu devenise încă o naţiune, Bucureştiul pre-modern era un tîrg molcom şi delabrat. Călătorii străini îl percepeau ca pe o enormă grădină orientală, dedată letargiilor infinit întortocheate, care erau proprii ciclului levantin de viaţă. În acelaşi timp, cei mai perspicace dintre ei percepeau în comportamentul stărilor de jos o neliniştitoare vioiciune acidă şi o suspectă energie pro-occidentală la unii înalţi boieri. Acestea, vioiciunea acidă şi energia pro-occidentală, aveau să răstoarne treptat, după 1821, rînduiala somnoroasă a statului fanariot.
De îndată ce a devenit capitala unei ţări care şi-a propus programatic să transforme poporul de ţărani într-o naţiune de cetăţeni, Bucureştiul, pierzîndu-şi pluralul tîrgoveţ, a cîştigat acel ceva care, în secolul XX, a atras simpatia unui Georges Duhamel, interesul unui Seton-Watson, contrarietatea contelui Czernin şi respingerea anxios-dispreţuitoare a unei Olivia Manning, înşelată de britanicul ei bărbat cu o prea-româncă ibovnică.
Pe scurt, înstărit de modernitate şi înstărit de modelul francez de viaţă, Bucureştiul a devenit locul în care farmceul unei anumite neglijenţe debonare putea fi trăit nu numai în deplină lipsă de griji, ci şi ca o formă de sociabilitate frenetică. Cum putea coexista acel sentiment al vieţii cu violenţa politică şi cu toate nebuniile care, în cele din urmă, au distrus lumea vechii Europe?
(din volumul Bucureştiul meu)
