La aniversară

444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2016. 

„Am 90 de ani, o vîrstă care, sincer vă spun, mă îngrozeşte. Să treci de 90 de ani înseamnă o bătrîneţe adîncă. Dar eu nu mă simt diferit de ceea ce eram la 60 sau 70 de ani“, mărturisea cîndva Neagu Djuvara, care, vara aceasta, a împlinit 100 de ani şi aproape orice altceva pare de prisos pe lîngă acest fapt! Mai puţin această extrem de frumoasă şi elegantă ediţie aniversară care, după cum spun şi editorii, încearcă să condenseze viaţa şi opera fostului diplomat, a istoricului şi scriitorului într-o suită de fragmente biografice sau grupate tematic (despre comunism, monarhie, patriotism, Occident, influenţa franceză, dragoste, femei, moarte, sine etc., peste patruzeci astfel de teme). Gabriel Liiceanu scrie o foarte frumoasă prefaţă, confesivă şi exactă, despre reinventarea de sine a lui Neagu Djuvara, întors în ţară la vîrsta de 73 de ani: „Cînd a revenit din exil, nimeni nu-l mai ştia. Cazul lui este unic şi reprezintă cea mai surprinzătoare formă de întoarcere din cultura română. Toţi marii exilaţi ai României au plecat fără să se mai întoarcă. Şi toţi au devenit mari în exil. Toţi şi-au îndeplinit destinul în afara ţării. Pe Djuvara însă destinul îl aştepta acasă.“ Cei care i-au citit cărţile vor găsi aici multe lucruri familiare, dar şi detalii, poate, surprinzătoare, neştiute ori uitate (pasiunea pentru Fred Astaire, de pildă). Pentru unii însă va fi cea mai bună introducere în viaţa şi opera acestui domn extraordinar, căruia îi dedic această pagină, reproducînd cîteva fragmente din carte care au legătură cu scrisul, cărţile şi literatura.

„De la prima oră de franceză, domnul profesor de franceză, latină și greacă Monsieur Moog ne-a dat un sfat: ca să învățăm să scriem frumos, să ne alegem un mare stilist din trecut – nu chiar trecut foarte vechi, ca limba să fie încă cea prezentă, și ne a recomandat patru autori: Gustave Flaubert, Guy de Maupassant, Pierre Loti… și, în fine, unul și mai recent, cred Georges Duhamel. Am ales Flaubert, dar nu din Madame Bovary, ci din Salammbô, acea frescă impresionantă a războiului Cartaginei împotriva unei revolte a sclavilor. Deja atins de morbul istoriei, mă entuziasmasem la citirea romanului, cu un an înainte. Tehnica recomandată era următoarea: odată culcat seara, ca o pregătire la adormire, să citești încet, timp de o jumătate de ceas, doar o pagină în fiecare seară. Adormi cu acea muzică a frazelor. Cred că am fost singurul din clasă care a luat sfatul în serios. După trei luni, eram primul la franceză; după șase luni, eram trimis de liceu la «Concursul general» pe țară; iar la bacalaureat m-a felicitat examinatorul de la oral pentru teza scrisă… După ani de zile am aflat de la Cioran că și el folosise aceeași metodă, dar cu un rafinament în plus…“

„Am făcut şi teatru în Africa!… Musai să mă spovedesc și de acest mic păcat. Dacă tot a vrut soarta să cad în acea ispită, trebuie să recunosc, după zeci de ani, că n-a fost chiar fără folos. Am învăţat să articulez mai bine şi, mai cu seamă, să-mi stăpînesc tracul. La început, cînd apăream pe scenă, aveam un trac de-a dreptul paralizant – dacă nu înghiţeam înainte, în culise, o duşcă de coniac, îmi rămînea gura pungă, de nu puteam rosti o vorbă. Spre sfîrşitul şederii mele acolo, m-am încumetat să montez şi eu o scurtă piesă a lui Prosper Mérimée. Cred că piesa a fost un fiasco: lipsă de mişcare, muzica nepusă la punct şi guvernatorul (eu) nemişcat şi năduşind sub peruca pudrată – mă rog, prost, cu tot textul frumos. Nu te improvizezi regizor, chiar în joacă.“

„Există ceea ce francezii numesc, metaforic, le démon de midi, «demonul amiezii» – anume sminteala ce-l apucă uneori pe bărbat, pe la cincizeci de ani – presupus în mijlocul vieţii, cînd îşi părăseşte soaţa, mama copiilor, pentru a o lua pe una mai tinerică sau, dacă are bani, pentru a se lua nebuneşte după fuste mai «lejere»… Apăruseră nu demult două romane erotice de mare succes – Emmanuelle şi mai sofisticata Histoire d’O – şi, mărturisesc, mă tulburaseră. Eram nefericit în căsnicie, şi totuşi nu-mi trecea prin gînd să divorţez. Păstram legături «civilizate» cu soţia, ne preocupa, în comun, soarta fiicei noastre… Dar un mare gol sufletesc dăinuia. Pesemne că în acel mare gol se strecurase acum «demonul»: să scriu şi eu un roman erotic!… Şi mă apuc să scriu. Delir. În insomniile nocturne, îmi veneau imaginile cele mai vii, cele mai tari, şi exerciţiul mintal cel mai excitant era să şlefuiesc fraza, să găsesc expresia cea mai elegantă pentru a spune lucrurile cele mai spurcate… În iarna 1975-1976 eram gata cu manuscrisul meu. Mă apuc, febril, să-l bat la maşină – vreo sută cincizeci de pagini. Ce fac acum cu el? Să l trimit la două edituri «de specialitate» de la Paris, de unde tocmai cumpărasem cele două romane deocheate? Îmi şi găsisem un pseudonim! Dar, în mod fatal, editura va trebui să-mi răspundă pe numele meu adevărat! Dacă se face vreo indiscreţie? Dacă apucă să ştie lumea cine a scris acea carte? Sînt dezonorat. Săptămîni de zile am stat la îndoială. Cum să fac? Deodată, mi-am pus şi întrebarea: cum puteam eu să spun zilnic «Tatăl nostru», repetînd ruga mea «şi ne iartă nouă greşalele noastre…», fără să-mi dau seama că, în acea clipă şi de luni şi luni de zile, asta era greşeala mea… Şi hotărîrea mea era luată: ard manuscrisul, şterg orice urmă a acestei ispite diavoleşti… Într-o duminică după amiază, cînd boy-ul nu era nici el în casă, iar în vecini, la ora siestei, nu mişca nimic pe afară, am ieşit în curtea din dos… Am aprins «rugul» pentru «opera mea osîndită».“

„Eu, trebuie s-o mărturisesc, sînt incapabil să ţin fişiere… De vreo patru ori am încercat, am cumpărat cutii, ba metalice, ba de lemn, şi sute de cartoane. Am făcut pe ele notări, toate rămase la începutul începuturilor, apoi părăsite. Cutiile zac prin colţuri de biblioteci şi prin pivniţe. Adevăratele mele fişe sînt fiţuici mîzgălite pe bucăţele de hîrtie, pe foi de agendă, pe dosuri de plicuri, în metrou, în tren, la bucătărie, în pat noaptea – apoi adunate în plicuri uriaşe din care, scoţîndu-le, îmi trebuie zile şi nopţi şi săptămîni pînă le orînduiesc cît de cît. E o metodă de o primitivitate medievală… antică… preistorică! Şi e o minune că, după cîţiva ani de asemenea bîjbîială în această învălmăşeală, în cele din urmă iese totuşi cîte o carte.“

„Citesc foarte încet… Eu mistui cartea pe care o citesc. Fericirea mea a fost în cărţi. În cărţi şi în scris.“

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

În rolul viceregelui de Peru, într-o piesă de Prosper Mérimée

În rolul lui Tîndală, 1926, Sinaia