Freak show
Chuck Palahniuk, Inventează ceva, traducere de Dan Sociu, Editura Polirom, 2016.
67 de oameni au leșinat în timpul lecturilor publice pe care Chuck Palahniuk le-a ținut de-a lungul unui turneu de promovare din 2005. Era vorba de aceeași povestire horror de doar nouă pagini intitulată „Mațe“, care ulterior a devenit parte din romanul Bîntuiții (tradus de asemenea la Polirom): „În librăria din Beverly Hills o femeie a început să strige după ambulanță în timp ce soțul ei se prăbușise pe podea. În toaleta bărbaților un domn care-și dădea cu apă rece pe față ca să-și revină a leșinat și în cădere și-a spart capul lovindu-se de chiuvetă. A doua zi, la Universitatea Columbia, două studente au leșinat, iar în timp ce ambulanța o ducea pe una dintre ele la spital, editorul meu a urcat pe scenă și mi-a cerut să nu mai citesc: «Cred că ai făcut destul rău cu povestirea asta. N-o citi pînă la capăt…»“ Cam așa își povestea scriitorul turneul într-un articol în care mărturisea că țelul său era să exploreze o nouă formă de povestire horror plasată în lumea reală, fără monștri și elemente supranaturale: „Povestirile mele sînt niște chepenguri către locuri foarte întunecate. Locuri în care nu poți ajunge decît singur. Numai cărțile au această putere.“
Deține Chuck Palahniuk această putere de a-i face pe cititori să leșine? Probabil. Eu n-am leșinat citindu-i aceste douăzeci și trei de povestiri publicate, o parte dintre ele, de-a lungul anilor în diverse reviste, dar admit că uneori m-am oprit din citit dintr-un anumit reflex al prudenței. „Povestiri pe care nu ţi le poţi şterge din minte“, așa sînt subintitulate prozele de față și nu e nimic exagerat în această descriere. Lectura autorilor clasici de povestiri horror (Lovecraft, Poe sau Villiers de l’Isle Adam par niște îngeri ai candorii, pe lîngă Palahniuk) nu te-au pregătit cu nimic pentru exercițiile de imaginație ale lui Palahniuk care inventează situații în fața cărora cititorul își testează rezistența la scabros și simțul dezgustului. Povestirile lui Palahniuk sînt tari, violente, twisted, sick; e vorba de o lume care o ia razna în toate felurile posibile: mental, sexual, medical, social. E o literatură a devianței absolute, a viciilor, bolilor și nebuniei, dar totodată și a revoltei, o suită de „sinucideri“ ale omenirii, speculînd cele mai ingenioase și bizare posibilități mentale și corporale.
Tineri care, într-o isterie colectivă, nu‑și mai împușcă colegii în masacre de campus, ci folosesc defibrilatoare cardiace pentru a-și prăji în mod deliberat creierii ca să trăiască fericiți pentru că numai unor legume le mai este rezervată fericirea în această lume. Oameni care se căsătoresc cu retardați mintal pentru a avea căsnicii liniștite. Bărbați care-și „plantează“ în organele genitale tulpini de viruși sau care folosesc animale pentru a-și intensifica plăcerile sexuale (vezi și fragmentul de mai jos). Oameni care omoară animale care omoară oameni care se sinucid. Lobotomii, mutilări, torturi, scene de avort, zoofilie, incest, necrofilie, cocktailuri de droguri, malformații și boli extrem de rare (heteradelfie, focomelie, sirenomelie, pygomelie, extrodactilie), totul sub forma unor pilde ale (re)educării, armoniei și fericirii.
Căci asta scrie Palahniuk, nu coșmaruri, ci pilde, fabule (unele povestiri au animale ca personaje) care ascund ceva ce seamănă cu morala, fabule ale alienării în fața condiției umane sau a societății postindustriale, consumeriste, dependente de substanțe, medicamente, droguri. „Lumea e un loc oribil“, „lumea se înfruptă din rușine și înfrîngeri“, iar astfel de povești funcționează ca un antidot. Povestirea „Expediția“ ar putea fi o artă poetică: personajul de acolo pleacă „în căutarea lui Dumnezeu, în cele mai profane și mai vulgare zone, în adîncurile întunecate ale inimii omului“. E mult exorcism în aceste invenții narative în numele ororii.
Comice și cinice, scabroase, ofensatoare, emoționante și moralizatoare, povestirile lui Chuck Palahniuk mai au o mare calitate pe lîngă cea a ingeniozității instrumentarului horror, și anume limbajul, un limbaj care slujește imaginarul cu multă finețe. Literatura lui Palahniuk e plină de sugestii și eufemisme. Scenele ororii nu sînt niciodată explicite, ci învăluite: oroarea nu se lăfăie în pagină, se naște în mintea cititorului. În asta constă arta perversității literare a lui Palahniuk. Cei 67 de oameni care au leșinat în timpul lecturilor sale publice au clacat și datorită bunei lor imaginații. Ca să nu ţi le poţi şterge din minte, trebuie ca mai întîi să-și poți imagina descrierile din povestirile astea.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
Chuck PALAHNIUK
Inventează ceva (fragment din povestirea „Prinţul-broscoi“)
Îşi duce mîna la curea. Desface cureaua. Nu vrea ca ea să ţipe după ajutor sau să sune la 911.
– Sînt legătura dintre om şi ceea ce vine după, îi spune.
Mona nu mai e excitată. Dar nici nu e speriată. E curioasă. Îşi dă părul de pe faţă la o parte. Sfîrcurile nu-i mai sînt întărite. Îi descheie nasturele de sus al blugilor. Ochii i se măresc. Gura i se deschide fără să vrea. Din gură îi iese doar un geamăt scurt.
– Nu sînt primul om de ştiinţă care a făcut experimente pe el, spune Ethan. Metoda mea a fost să-mi fac mici crestături şi să le infectez pe fiecare cu o mostră diferită. Ca la biologie, spune cu speranţă, ca Gregor Mendel cu mazărea lui. Eu sînt grădina mea.
Deşi a pregătit-o cu grijă, Mona a rămas cu privirea pironită între picioarele lui. Mută. Faţa îi e îngheţată într‑un rîs tăcut în timp ce el explică metoda lui ştiinţifică. Exact ca la inserţia perlelor şi la atîtea forme de modificare corporală, scopul e intensificarea plăcerii sexuale. Toate femeile sînt vaccinate, deci ce contează că el e infectat? Şi-a plantat mostrele recoltate de la prostituate şi a aşteptat să vadă ce creşte. Prima dată i-au ieşit prin piele nişte muguri. Aproape drăguţi. Pe toată lungimea era un şir delicat de umflături mici, dar cînd au început să crească, Ethan şi-a dat seama de ce li se spunea Verze de bordel. Se făceau din ce în ce mai mari şi, cînd i‑au acoperit penisul, şi-a dat seama de ce se chemau Porumb fiert. Mona îngenunchează la picioarele lui. Stînd cu picioarele depărtate, Ethan spune:
– Din punct de vedere ştiinţific, trebuie să recunoşti că sînt fascinante.
Unele erau roşii, altele roz. Altele erau mai întunecate, erupţii de culoarea lavandei ieşite din erupţii purpurii. Unele erau albicioase şi creşteau, se proiectau în afară. La microbiologie au învăţat că un virus nu e nici viu, nici mort. Tehnic vorbind… Ethan a inventat singurul mod sigur şi eficient de personalizare a penisului. Lumea o să se înghesuie la uşa lui. Problema e că grădina lui Ethan a tot crescut. Chiar şi acum creşte. Nu mai e porumb fiert, e un lan de porumb. Nu mai e o grădină experimentală. E o pădure de noduri şi noduli. Sînt ciorchini de negi atît de roşii, că par aproape negri. Bucăţi mari de piele atîrnă şi se ramifică în cîrcei, o junglă care-i coboară peste genunchi pînă la jumătatea coapsei. Aceste grădini suspendate care se leagănă între picioarele lui Ethan sînt numai umflături care curg din bolfe mai mari ce pornesc din movile de carne. Formează un grup de stalactite, ţesuturi care atîrnă ca nişte perdele negre…
