Apocalipsa după CFR

● Ovidiu Eftimie, Arhanghelul Raul, Editura Nemira, 2016. 

Romanul de debut al lui Ovidiu Eftimie (n. 1980), jurnalist la Times New Roman, ar putea fi cea mai amuzantă carte de ficţiune românească pe care s-o citiţi anul acesta. De altfel, de la un jurnalist specializat în ştiri false, comic-absurde, care trece la ficţiune, te poţi aştepta, eventual, să nu deţină alte calităţi, numai umor, nu. Romanul are o premisă abracadabrantă şi, în ciuda inserţiilor teo-retice de fizică cuantică, e scris suficient de simplu, limpede şi fluent, încît să l citeşti dintr-o suflare în aceeaşi stare de tensiune comică.

Primul mare merit al debutului lui Ovidiu Eftimie vine din faptul că se înscrie în zona literaturii alternative, căreia îmi place să-i spun punk, cea care mixează (sub)genuri şi stiluri – fantasy, SF, steampunk şi new weirdo, distopie şi erotism, comic şi horror, absurd şi parodie –, o literatură care produce cărţi aşa-zis impure, dificil de clasificat, reprezentată la noi de autori precum Mitoş Micleuşanu, Silviu Gherman, Alex Tocilescu sau încă nedebutatul Aron Biro, cu toţii veniţi, ca şi Ovidiu Eftimie, din zone paraliterare. Două caracteristici comune împart cărţile de acest gen: imaginaţia şi umorul debordante; prin urmare, îl văd pe Ovidiu Eftimie mai degrabă în această zonă marginală specifică, decît în cea generală a SF-ului, al cărui fan declarat este. De altfel, conform descrierii, autorii săi favoriţi sînt Karel Capek, Jaroslav Hašek şi Philip K. Dick, autori de la care a împrumutat cîte ceva (predilecţia pentru satiră, spre exemplu), fără însă a avea şi pretenţia complexităţii acestora.

Premisa romanului denotă un potenţial narativ uriaş pentru instrumentarul unei astfel de literaturi: între lumea pămîntenilor şi Iadul populat cu invulnerabili (foşti pămînteni deveniţi imuni la moarte datorită noii lor alcătuiri plasmatice), aşadar între aceste două universuri cu dimensiuni variate (Iadului îi lipseşte dimensiunea Timpului) se produce o fisură care ameninţă să absoarbă şi să neantizeze ambele universuri, soluţia pu-tînd veni doar din partea unei fiinţe superioare aparţinînd unui univers cu cel puţin o dimensiune în plus. Aceasta fiind „dimensiunea“ ştiinţifico-fantastică a scenariului, există şi un substrat mitologic: fisura dintre cele două universuri este, de fapt, rezultatul acţiunii rebelilor din Iad, insurgenţi invulnerabili care lucrează să evadeze din universul lor inferior construind o replică a Turnului Babel al cărui vîrf străpunge suprafaţa terestră, creînd astfel spărtura spaţiu-timp dintre cele două lumi. Omenirea şi Universul trebuie salvate!

Urmează sarea şi piperul acestui scenariu cuantico-apocaliptic: gaura neagră dintre cele două universuri cu dimensiuni variabile se află în apropierea gării de la Teiuş, cei însărcinaţi cu securizarea zonei sînt controlorii de tren ai CFR-ului (care formează o armată secretă de securitate naţională împotriva forţelor supranaturale, autofinanţată din şpăgi), cel trimis din Iad pentru a se alătura acestei operaţiuni de sudare a continuumului spaţiu-timp este un down-shifter publicitar mort, upgradat de Satana ca arhanghel cu aripi de fier şi spadă de foc, salvatorul omenirii fiind o creatură superioară dintr-un alt univers, un pandimensional eşuat în Pantelimon din raţiuni de turism sexual (în paranteză fie zis, Charles Bukowski are o povestire, „Diavolul era fierbinte“, exact cu acelaşi subiect). Marea provocare a acestei operaţiuni de anvergură este faptul că pandimensionalul a murit, iar comandoul CFR-ist trebuie să călătorească în timp. Ceea ce presupune trecerea mai multor probe, toate la fel de enorme şi derizorii în termenii imaginarului naţional: la Paşcani se află un Institut de Cercetări Paranormale (acolo s-a obţinut prima scîrţîitură în vid, de pildă), la Buzău există o eroare de dimensiune, în gara din Braşov se află un nod temporal secret sub forma unei cîrciumi unde bea Drojdierul Timpului, Şoapta lui Zamolxe este o locomotivă a timpului (vezi şi fragmentul de mai jos), SRI-ul deţine arhiva sonoră exhaustivă a României, în Pantelimon se obţine punctul fix al mirosului etc.

Realizînd un mix parodic de teme şi motive ale genului (s-ar putea invoca filmele Men in Black, Matrix şi Ghost Busters sau romanul Solenoid, care, apropo, este şi capodopera SF-ului românesc, sau prozele lui Philip K. Dick, personajul Drojdierul Timpului fiind un omagiu adus acestui maestru al scenariilor călătoriei în timp, al universurilor paralele, al loop-urilor spaţio-temporale), -touch-ul lui Ovidiu Eftimie – derizoriul, sarcasmul, satira, umorul negru – are, totuşi, un precedent strălucit în literatura lui Ioan Groşan, cel mai mare scriitor umorist de la noi, care a dat cîteva mari realizări ale intergenului în anii ’80-’90: Epopeea spaţială 2084, Planeta Mediocrilor sau O sută de ani de zile la porţile Orientului. Ovidiu Eftimie nu are dimensiunea livrescă a lui Groşan, nu produce o literatură parodică de tip palimpsest, acest prim roman al lui fiind doar entertainment: personajele n-au cine ştie ce identitate, iar clişeele sînt deopotrivă parodiate şi încorporate în naraţiune – însă tocmai pentru că acest gen de literatură mizează pe efectele create de mixarea clişeelor, prejudecăţilor şi orgoliilor locale (literar-cultural-naţional-identitare) cu marile teme ale SF-ului global. Finalul romanului sugerează că ar putea exista o continuare şi că Arhanghelul Raul s-ar putea dezvolta, precum în comics-uri, în personajul unei serii. Dacă va fi aşa, e nevoie ca Ovidiu Eftimie să i contureze o personalitate mai clară. Pînă la a doua venire a Arhanghelului Raul, această Apocalipsă după CFR este un festin al rîsului.

***

Ovidiu EFTIMIE
Arhanghelul Raul (fragment) 

Pe la sfîrşitul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu şi lingăii lui marşau pe ideea că România trebuie să fie o ţară care să se autosusţină în întregime. Să nu mai fie dependentă de importuri şi să producă tot, dacă se poate, local. În ideea asta a luat cîteva miliarde de dolari împrumut de la Fondul Monetar Internaţional şi a făcut o industrializare forţată a ţării. Iniţiativa asta a afectat şi domeniul cercetării, aşa au apărut primele calculatoare româneşti, primele medicamente, primele stalagmite româneşti şi primul element nou românesc din tabelul lui Mendeleev, cariciu, un metal ale cărui proprietăţi nu pot fi încă stabilite pentru că s-a pierdut.

Pe de altă parte, a afectat şi domeniul industriei şi cercetărilor paranormale. Savanţii din domeniu a trebuit să se descurce cu ce aveau prin ţară, de la anomalii gravitaţionale la fenomene PSI. Pentru cercetare şi inovaţie s-au construit utilaje 100% româneşti. Astfel, în mare secret, a fost creat ROMBAC 1-11-T, primul avion românesc (sub licenţă BAC 11) de călătorit în timp, care avea un deformator de unde cuantice în spate, în locul ultimelor opt locuri. Deşi avea toate mecanismele necesare pentru transportul în timp, nu era dotat cu motoare suficient de puternice să atingă viteza utilă pentru spargerea barierei timpului, aşa că a călătorit o singură dată, cînd s a stricat un motor şi a căzut de la 18.000 de metri altitudine. Aeronava a stat în hangar ani buni pentru modernizări, pînă în 1993, cînd a fost vîndută alături de alte avioane din flota naţională, la fier vechi, pentru a se putea plăti avansul pentru două noi avioane Airbus.

Şantierele Navale Mangalia au produs în 1986 un crucişător cu un deplasament de 5500 de tone, cu o lungime de 144 de metri, dotat cu patru motoare diesel şi unul nuclear. Mascată ca o navă de transport, aceasta avea în hală un generator de cîmp variabil şi bruiaj de timp ce permitea călătorii în timp de pînă la trei ani (spate/faţă) cu o bulă de incluziune de aproape 500 de metri în jurul centrului de comandă. Nava a participat la patru misiuni de salvare în timp, înainte de a fi blocată în Durban, Africa de Sud, pentru neplata taxelor portuare. Amiralitatea română încă nu a reuşit să găsească fondurile necesare pentru recuperarea crucişătorului timpului.