Văduvul gay

Christopher Isherwood, Un bărbat la singular, traducere de Iulia Pomagă, Editura ART, 2016. 

Cu atît mai bine pentru cei care n-au văzut ecranizarea din 2009 plină de dramă și glamour a lui Tom Ford, cu Colin Firth și Julianne Moore protagoniști în A Single Man; dar și dacă au făcut deja o pasiune pentru acest film, cartea are, cum se întîmplă de obicei, încă foarte multe de oferit și e de mirare cum un autor atît de rafinat precum Christopher Isherwood (1904-1986) n-a fost încă tradus cum se cuvine și la noi. 

Subiectul acestui mic roman de la începutul anilor ’60 americani ar putea avea o oarecare însemnătate culturală pentru România lui 2016, dincolo de faptul că, în contextul politic actual al Europei, cartea arată o prospețime, într-o oarecare măsură, îngrijorătoare. Protagonistul lui Isherwood (autor gay britanic, emigrat din Berlinul anilor ’30 în Statele Unite, unde s-a implicat în mișcarea pentru drepturile homosexualilor) este britanicul George Falconer, un profesor de 58 de ani, care predă literatură engleză la o universitate din LA. Într-un recent accident de mașină, își pierde iubitul cu care locuia într-o casă din suburbie, așadar rămîne „văduv“ și acum încearcă să-și regăsească ritmul, rațiunea și, eventual, plăcerea de a trăi singur (opțiunea editurii de a traduce, în titlu, originalul „single“ prin „singular“ rămîne discutabilă). Romanul se deschide cu trezitul de dimineață al văduvului marcat de incertitudinea identității, lipsa de vitalitate și de motivație existențială. George Falconer e în doliu – he mourns, cum se spune mult mai exact în engleză. (Spoiler alert! Ca un detaliu al relației carte-film: Tom Ford îl portretizează pe profesorul văduv ca pe un potențial sinucigaș; adaos potrivit spiritului poveștii, dar absent din litera ei.) 

George Falconer nu este doar un fin intelectual, este și un gay monogam. În decursul unei singure zile (de la o dimineață la cealaltă), timp în care profesorul gay merge la școală, apoi la sala de fitness și la supermarket, ia cina cu buna lui prietenă și sfîrșește ziua în­tr‑un bar de pe plajă, unde odată își întîlnise iubitul, iar acum își întîlnește cel mai bun student, cu care face o baie în ocean și pe care îl ia cu el acasă –, așadar, în decursul acestei lungi zile, plină de fapte obișnuite, avem imaginea vieții și a stării a lui George Falconer, dar și a societății californiene cu puțin înainte de perioada flower-power. 

E vara anului 1962, o perioadă de majoră îngrijorare socială și politică: amenințarea comunismului, criza rachetelor nucleare din Cuba, lupta pentru drepturile minorităților, emergența consumerismului. Astfel că discuția de idei din sala de curs, pornind de la un roman de Aldous Huxley (mort pe 26 iunie 1963, chiar în anul în care Isherwood scria această carte), de fapt mai mult o perorație a profesorului despre război, rasism, antisemitism, diferență și alteritate, în fața unui public alcătuit din studenți de toate rasele, este de o actua­litate șocantă. Actualizată (cu Putin, Trump și Erdogan în locul lui Hitler, cu amenințarea ISIS în locul crizei rachetelor nucleare din Cuba, cu aceeași dezbatere privind imigrația, dar mai ales locul și drepturile homosexualilor în societate, percepția asupra lor și felul ambiguu în care aceștia sînt tolerați – vezi și fragmentul de mai jos), perorația profesorului Falconer, un entuziast al ideii de multiculturalism britanic, este perfect valabilă și azi. În roman este evocată chiar o „campanie împotriva devianților sexuali“, ceva care ne sună foarte cunoscut și nouă, care sîntem îngroziți de posibilitatea „pîngăririi“ ideii de familie. Iată încă un pasaj memorabil despre drama de a fi marginal: „O minoritate are propriul ei tip de agresivitate. Efectiv provoacă majoritatea să o atace. Urăşte majoritatea, nu pe nedrept, vă garantez. Urăşte chiar şi celelalte minorităţi, pentru că toate minorităţile sînt în competiţie: fiecare susţine că suferinţele sale sînt cele mai teribile şi că faptele împotriva sa sînt cele mai atroce. Şi cu cît urăsc cu toţii mai mult, cu atît sînt mai persecutaţi, şi cu atît mai nesuferiţi devin! Credeţi că oamenii devin nesuferiţi dacă sînt iubiţi? Ştiţi bine că nu! Atunci de ce-ar trebui să‑i facă drăguţi faptul că sînt nedoriţi? În timp ce eşti persecutat, urăşti ceea ce ţi se întîmplă, urăşti oamenii care fac să se întîmple asta: te afli într-o lume plină de ură. Păi, n-ai cunoaşte dragostea nici dacă ţi-ar ieşi în cale! Ai suspecta-o! Ai crede că e ceva dincolo de ea, vreun motiv, vreo şmecherie…“ 

Creatorul de modă, metamorfozat în regizor, Tom Ford (gay el însuși) l-a făcut pe profesorul Falconer să-i semene (e o proiecție vădită, măcar prin identitatea vestimentară plină de stil). Dar tocmai prin stilistica nefardată, fără ca acest lucru să însemne lipsa eleganței, romanul lui Christopher Isherwood – plin de speranță, apropo – este direct și curajos, fără sclipici, dar subtil, pe alocuri poetic (scena în care profesorul îi urmărește pe tinerii care joacă tenis la bustul gol pe terenul de sport al universității este splendidă), adesea introspectiv, în primul rînd prin falsa distanțare narativă cu care este spusă povestea acestui Ulise gay, care străbate toate locurile simbolice ale societății postmoderne (universitatea, supermarket-ul, autostrada, barul), înainte de a se întoarce acasă, unde nu-l mai așteaptă decît amintirea îndoliată a Penelopei lui.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

****

Christopher ISHERWOOD
Un bărbat la singular (fragment) 

Din mulțimea de tot felul de alți monștri, spune George, cel mai mult se tem de mine. Domnul Strunk, presupune George, îl cataloghează cu un singur cuvînt. Pederast, mormăie el absolut convins. Dar, pentru că la urma urmei sîntem în 1962, chiar și din partea lui se așteaptă să adauge: nu mă interesează ce face, atîta timp cît se ține departe de mine. Nici chiar psihologii nu pot cădea de acord asupa concluziilor la care se poate ajunge despre cei asemenea domnului Strunk pe baza unei astfel de observații…

Cît despre doamna Strunk, George e sigur că își ia libertatea de a se detașa ușor de soțul ei, fiindcă ea este deprinsă cu noul curent al toleranței, cu tehnica anihilării prin delicatețe. Ies la iveală cărțile ei de psihologie. Citind din ele cu vocea ei cîntată, doamna Strunk începe să exorcizeze din George ceea ce nu poate fi numit. Nu există nici un motiv pentru silă, intonează ea, nici o pricină pentru condamnare. Nu e vorba de nimic vicios dinadins. Totul e din cauza eredității, a mediului din copilărie (rușine să le fie mamelor posesive și școlilor unde se practică segregarea sexelor), a stagnării dezvoltării la pubertate și/sau a glandelor. Avem de-a face cu un inadaptat, exclus pentru totdeauna de la cele mai bune lucruri din viață, care trebuie compătimit, nu blamat. Anumite cazuri, descoperite la o vîrstă suficient de fragedă, pot răspunde la terapie. Cît despre restul – ah, cît de trist e, mai ales cînd li se întîmplă, și haide s-o recunoaștem – li se întîmplă unor oameni de toată isprava, unor oameni care poate ar fi avut atît de mult de oferit. (Chiar și atunci cînd, în ciuda acestui fapt, sînt geniali, operele lor sînt invariabil pervertite.)

Așa că să fim înțelegători, da, și să ne reamintim că, la urma urmei, au existat grecii (deși situația era oarecum diferită, pentru că erau mai degrabă păgîni decît nevrotici). Haide să mergem pînă într-acolo încît să spunem că genul acesta de relație poate fi cîteodată frumoasă – mai ales dacă unul dintre cei implicați a murit deja, sau, și mai bine, dacă au murit amîndoi.