Cine va scrie literatură pe Marte?

Întrerupem programul de recenzii convenţionale ale cărţilor deja scrise pentru a ne întreba cine va scrie cărţile viitorului, despre cine vom scrie atunci şi despre ce vor fi acele cărţi. În 2026, cînd pămîntenii vor coloniza planeta Marte, va (mai) scrie vreunul dintre ei literatură? Acei oameni plecaţi să moară pe Marte vor simţi ei nevoia, vor căuta consolare citind elegii adunaţi în jurul generatorului de oxigen precum altădată oamenii peşterilor în jurul focului? Şi ce fel de literatură îi va interesa: se vor întoarce nostalgic la mituri şi epopei antice, vor prefera literatura memorialistică sau SF-ul în jurul căruia trăiesc? Şi ce tradiţii literare vor recupera, dat fiind că musulmanilor nu li se dă voie, cel puţin momentan, să plece pe Marte din motive religioase – General Authority of Islamic Affairs and Endowment a Emiratelor Arabe Unite a emis o fatwa împotriva locuirii pe Marte, considerată drept ne-islamică: „Această călătorie reprezintă o formă de sinucidere care nu poate fi justificată de islam.“ Dar pe Terra cine va fi scriitor peste un deceniu şi ceva? Dacă vi se pare cumva că întrebările acestea sînt fanteziste, premature ori hazardate, să dezvoltăm.

Într-un eseu mai vechi din The New York Review of Books, intitulat „The Writer’s Job“, criticul Tim Parks spunea că odată ce, la începutul secolului XX, oamenii n-au mai citit pur şi simplu poeme şi romane, ci s-au apucat să le şi studieze, s-a născut ideea că, de vreme ce poţi analiza scrisul cuiva, poţi scrie tu însuţi: „La jumătatea secolului, costurile de publicare au scăzut în mod considerabil, astfel că numărul de cărţi de ficţiune şi de poezie publicate anual a explodat (în jur de 100.000 de titluri de ficţiune se publică anual numai în limba engleză), profiturile scriitorilor s-au împărţit, iar preţurile cărţii au scăzut. S-a ajuns la situaţia în care puţini scriitori vînd cea mai mare parte din cărţi în timp ce cea mai mare parte de scriitori vînd puţine cărţi.“ În lume există, astăzi, aproximativ un milion de scriitori. Statistic, unul din 7000 de oameni scrie cărți de literatură şi pentru fiecare dintre marii autori cunoscuți de toată lumea, în jurul a 50 de nume, să zicem, există cam 20.000 de scriitori necunoscuți publicului larg. Spune Tim Parks: „Lumea s-a deschis, cărţile călătoresc tot mai departe şi se traduc mai repede decît niciodată. Procesul selecţiei naturale îi favorizează pe acei scriitori al căror stil şi conţinut depăşesc uşor graniţele. Succesul creează imitatori. Mulţi. Şi nimeni nu poate citi tot. Cu toate astea, premiile internaţionale continuă să ne spună care este romanul anului, cine este cel mai mare scriitor.“ Dar nu despre dimensiunea notorietății internaționale în literatură vreau să vorbesc, ci, de fapt, despre natura autorului de literatură din viitor.

Ca şi cum scriitorii umani n-ar fi fost de-ajuns, experimentele literare din acest an indică tot mai clar o anume direcţie. Un program japonez de Inteligenţă Artificială (IA) a devenit coautorul unui roman de mici dimensiuni care a trecut de preselecţia Premiului Nikkei Hoshi Shinichi. (Pînă la urmă, romanul scris de IA n-a cîştigat marele premiu, dar deocamdată vorbim doar de o primă încercare.) E vorba de un roman autoreferenţial, de o scriere metanarativă, al cărei titlu este Ziua în care un computer scrie un roman (sau, în original, Konpyuta ga shosetsu wo kaku hi). IA a scris romanul în colaborare cu echipa savantului Hitoshi Matsubara de la Future University Hakodate: oamenii au selectat lexicul şi au stabilit structura, dar IA a „scris“, a compus romanul în autonomie. Hoshi Shinichi Literary Award este primul premiu deschis şi aplicanţilor non-umani, din cele 1450 de manuscrise înscrise, 11 fiind opere „semnate“ de IA: „Am fost surprins de cît de bine structurat este romanul Ziua…; însă e adevărat că are mari probleme cu descrierea personajelor“, a spus Satoshi Hase, romancier SF aflat în juriu. Aşadar, omul a creat deja tehnologie care va crea cîndva literatură.

Dar dacă relaţia dintre tehnologie şi roman este abia la început, poezia a avut de-a face cu ştiinţa dintotdeauna. Poeţii au folosit dintotdeauna imaginarul ştiinţific pentru a construi imaginarul metaforic. Şi fizica, şi metafizica depind fiecare de metaforă: „A pune împreună idei din sfere diferite pentru a crea ceva nou, a vedea structuri şi a le traduce într-un alt limbaj înţeles de oricine – cei mai buni poeţi şi oameni de ştiinţă pot face asta“, spunea Robim Lamboll, doctorand în fizica celulelor solare. De altfel, Zayani Bhatt amintea, la începutul verii, în Financial Review, despre cum, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tratatele ştiinţifice erau scrise în forme poetice pentru că poezia era considerată atunci limbajul intelectului şi al viitorului. În 1984, lucrarea The Detection of Shocked Co/Emission a fizicianului J.W.V. Storey a apărut în publicaţia The Proceedings of the Astronomical Society of Australia sub forma unui poem cu 38 de strofe, spre iritarea colegilor cercetători. Iar în 2012, grupul de poeţi/performeri Inky Fingers a organizat un eveniment poetico-ştiinţific în care performerul Harry Baker (cîştigător al mai multor competiţii internaționale de slam poetry) a compus poeme folosind limbajul geofizicii, iar poetul Ruth Aylett a avut ca partener de confruntare în rime o roboţică pe nume Sarah.

Neurocercetătorii au descoperit că poezia activează zone din creier, precum cortexul cingular posterior şi lobul median temporal, responsabile cu introspecţia, şi că poezia creşte activitatea cerebrală în emisfera dreaptă, o zonă asociată cu memoria autobiografică, ajutîndu-l pe cititorul/ascultătorul de poezie să reflecteze asupra propriei experienţe. Neurocercetătorii cred că poezia clasicilor, spre exemplu, ar fi mai utilă decît cărţile motivaţionale. Într-un alt studiu, cercetătorii de la Universitatea din Liverpool au descoperit că lectura din Shakespeare sau din Wordsworth activează zone mai extinse şi mai complexe, şi pe o durată mai îndelungată, ale creierului decît lectura unor poeţi moderni. De aceea, e cu atît mai remarcabil faptul că, într-un experiment, o pereche de macaci a reuşit să transforme în realitate ceea ce multă vreme a fost o ipoteză a probabilităţii, şi anume au reuşit să bată la maşina de scris un sonet shakespearian nu epuizînd numărul infinit de permutări şi combinaţii lexicale (conform teoriei, moştenite încă de pe vremea lui Aristotel, a maimuţei care are în faţă infinitul – The Infinite Monkey Theorem), ci sub influenţa unor unde magnetice controlate de un computer.

Rezumînd, după ce animalul a evoluat în om ajungînd să creeze artă şi să inventeze tehnologie, omul, la rîndul lui, a ajuns să influenţeze, prin tehnologie, un animal ajutîndu-l să reproducă artă şi, mai mult decît atît, a scos din ecuaţie factorul organic, creînd IA capabilă să creeze artă (chiar dacă, deocamdată, cu puţin ajutor de la om şi în parametrii stabiliţi de acesta). Poate că, pînă la urmă, oamenii vor fi prea ocupaţi cu munca pentru a mai scrie literatură pe Marte, însă vor avea IA care să se ocupe cu inefabilul poetic în medii ostile vieţii.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.