Sebastian, Eliade şi restul lumii

● Mihail Sebastian, For Two Thousand Years, tradus de Philip Ó Ceallaigh, Penguin Modern Classics, 2016.

● Mircea Eliade, The Novel of the Short-Sighted Adolescent, tradus de Christopher Moncrieff, Istros Books, 2016.

Detectez o anume ironie în faptul că două romane de Eliade și Sebastian sînt traduse în engleză în același timp, dar că Sebastian e prezent cu o carte mult superioară și are parte de o presă mai consistentă.

„«I am ashamed to be sad»: the remarkable story of a Jewish student in 1920’s Romania“ se numește cronica din The Guardian pe care prozatorul Paul Bailey i-a dedicat-o, în primăvară, traducerii romanului De două mii de ani, apărut în celebra serie a clasicilor moderni de la Penguin (unde au apărut și piesele lui Eugen Ionescu, și eseurile lui Cioran, deși traduse din franceză). Trebuie să spun că am apreciat întotdeauna claritatea cu care Bailey, bun cunoscător al cărților lui Sebastian și Blecher, a scris despre aceștia. De această dată, își începe textul prin a-i numi pe prietenii lui Sebastian, mult mai cunoscuți cititorilor străini: Eliade, Cioran și Ionescu; după care îl prezintă pe mentorul său: „omul pe care l-a admirat mai mult decît pe ceilalți se numea tot Ionescu. Nae Ionescu.“ Și căruia Bailey îi face din doar cîteva rînduri portretul ideologic, citînd scurtul pasaj din prefață în care mentorul îi neagă discipolului său de origine evreiască dreptul la naționalitatea română. Bailey rezumă istoria prefeței (neinclusă, din păcate, în ediția britanică), amintește de follow-up-ul lui Sebastian din Cum am devenit huligan și spune, pe scurt, și aventura supraviețuirii Jurnalului publicat abia în 1996 (de asemenea tradus în engleză), inclusiv receptarea sa controversată (citînd poziția de bun-simț a lui Petru Creția).

Bailey îl numește pe Sebastian, cel din Jurnal, „one of the foremost chroniclers of the rise of nazism in civilised Europe“ și, apoi, face o analiză simplă, dar exactă, a romanului său de idei în care Ghiţă Blidaru „se pare că fusese inspirat de Nae Ionescu“: „Sebastian este genul de romancier care ascultă ce vor oamenii să-i spună, mai ales cînd aceștia îi spun lucruri cu care el nu e de acord. Înțelege, ca om pasionat de teatru, că o conversație poate fi mai relevantă decît un discurs. De două mii de ani este plină de conversații cu argumente. Metoda sa narativă, deloc lineară, reflectă cu exactitate societatea volubilă și volatilă din care s-a inspirat.“ Cronicarul britnic se întoarce la prietenii lui Sebastian și la felul în care Cioran și Eliade s-au raportat peste ani la perioada în care „they mistook fanaticism for reason“ („Cioran a admis că s-ar putea să se fi înșelat în tinerețe, dar Eliade și-a permis doar remarca legată de faptul că «a cîștigat comunismul»“), și subliniază calitatea morală a lui Sebastian („O persoană mai puțin umană i-ar fi încondeiat pe acești monștri în scrierile sale, dar Sebastian aparține unei ordini superioare“), a cărui atitudine galantă i-a ofensat, în 1934, pe sioniști, dar care atitudine, spune Bailey, ar fi fost în asentimentul unor Primo Levi și Giorgio Bassani.

În fine, în subsolul online al cronicii deopotrivă exacte și calde a lui Paul Bailey, s-a comentat pasional pe marginea romanului lui Sebastian. Un comentator spune că lectura cronicii îi amintește de ce trăiește ca un sionist convins în Israel, un altul îi răspunde că exagerează („this fearful mindset“). Altcineva, cititor de Cioran, găsește articolul drept „fascinant“ și încheie spunînd: „Istoric vorbind, România este o țară tragică și le urez românilor tot binele.“ Un alt comentator schițează contextul istoric românesc dintre cele două războaie mondiale, în timp ce un altul, cu nickname-ul Legion7, contestă, firește, orice urmă de antisemitism în opera lui Eliade, face indirect apologia Gărzii de Fier, pentru ca, în cele din urmă, să dea vina pe comuniști. Un anume Jezzat îl pune la punct, explicîndu-i că nu despre asta e vorba în articol, dar vine un anume Untersberg care neagă tot ce zic și Sebastian, și Bailey. Cum spuneam, pasional!

Tot în The Guardian și tot în primăvară, la distanță de cîteva săptămîni, Nicholas Lezard a publicat, sub titlul „Romania’s Adrian Mole“, cronica Romanului adolescentului miop, apărut într-o nouă traducere. Nicholas Lezard își începe și el cronica despre cartea lui Eliade tot cu un acroș la prietenii celebri ai scriitorului: „Mircea Eliade este ținut minte ca un influent și respectat profesor de comparatism al religiilor de la Chicago; Saul Bellow a citit la înmormîntarea sa. Eliade a fost și romancier…“ Poate fi acesta un semn că Eliade, despre a cărui carieră internațională românii au o părere foarte bună, începe să fie uitat? Pînă și referința din titlul cronicii (Adrian Mole fiind personajul lui Sue Townsend, autoare britanică de consum) e de natură să-i dezumfle pe fanii lui Eliade, chiar dacă Lezard admite că personajul lui Eliade este „mai literat, mai histrionic, mai amuzant“.

Precum altădată Călinescu despre personajul lui Creangă (în fraza cu „copilăria copilului universal“), cronicarul britanic recunoaște în viața liceanului bucureștean de acum un secol un pattern încă actual: „Oricine a fost vreodată elev, cu capul plin de idei, dar timid cînd e să vorbească cu sexul opus sau incapabil să învețe pentru examen altfel decît în ultimul moment, va rezona cu acest personaj. La fel oricine care și-a pus vreodată gîndurile personale pe hîrtie, ca o mărturie autentică a sufletului și ca un reproş adus posterităţii.“ Lezard scrie cu simpatie despre romanul adolescentin apărut după moartea lui Eliade, e impresionat de ambițiile intelectuale ale băiatului diarist („Nu-și făcea temele pentru că citea Balzac și Dostoievski. În franceză. Nu sînt sigur că azi mai e la fel“), dar nu găsește prea multe alte lucruri de zis. Așa că în final revine, pe scurt, chestiunea antisemitismului: „Mi-am făcut griji, la un moment dat, că s-ar putea să apară pasaje antisemite neplăcute. Convingerile politice ale lui Eliade din preajma celui de-al Doilea Război Mondial nu-l umplu de glorie (nu că ar fi fost singurul, să fii român cu nostalgii romantice însemna pe atunci să flirtezi cu fascismul: prietenul lui Eliade, filozoful și autorul de aforisme Emil Cioran, a renunțat și el la asemenea opinii după război).“

În comentariile din subsolul online al cronicii sînt menționate și alte edituri care traduc romane românești (Dalkey Archive Press, Archipelago Books sau Twisted Spoon Press – și aș mai adăuga eu Old St. Publishing sau A New Directions), dar comentariul care aprinde discuțiile îi aparține unei anume Dacia, care se arată nemulțumită, hélas!, de comparația cu Adrian Mole, pe care o găsește condescendentă, dat fiind că e vorba, totuși, de Eliade, „distins istoric al religiilor etc.“, ajungînd repede la problema imaginii pline de prejudecăți a britanicilor la adresa românilor, care fac orice să ne minimalizeze meritele. Moment în care intervine cunoscutul deja Untersberg care e de părere că „în realitate, cultura română nu va avea niciodată parte de recunoașterea pe care o merită (doar dacă artistul/autorul român discutat nu e evreu). Nu de prieteni duc lipsă românii, ci, așa cum a spus Stalin, de divizii…“ Și, bineînțeles, discuția se întinde și degenerează, cronica lui Lezard e răstălmăcită frază cu frază și pusă în contextul discriminării/imigrației actuale, intervine și un anume Răsvan Lalu („muzeele britanice au momentan o politică tendenţioasă în ceea ce-i priveşte pe artiștii români“) și cu toții se războiesc cu Nicholas Lezard, cu The Guardian, cu britanicii, în special, și cu restul lumii, în general, că nu ne sînt recunoscute valorile.

Dat fiind că totul se întîmplă în subsolul unui articol despre jurnalul unui adolescent miop care citește într-un pod, găsesc toată această tevatură de un amuzament teribil.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.