Completări la tăceri
# Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Editura Cartea Românească, 2015.
Despre cine vorbim cînd vorbim despre Eugen Negrici? Vorbim despre un critic literar care, tînăr fiind şi în plin comunism, a refuzat să se ocupe de literatura viciată a epocii şi să se expună, astfel, „presiunii factorului politic şi înrîuririi grupărilor literare“, debutînd, în 1971, cu o carte despre arta retoricii lui Antim Ivireanul. Ulterior, a mai scris un studiu dedicat structurii naraţiunii din cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, după care a dezvoltat conceptul de expresivitate involuntară pe care l-a aplicat textelor paraliterare. Vorbim despre un critic literar care, dezamăgit de simulacrul criticii de întîmpinare şi de „decăderea spiritului critic“, a scris o carte de teorie în care a alcătuit o sistematică a poeziei, şi o alta în care s-a ocupat de constituirea figurii spiritului creator. Iar cînd s-a ocupat de poezia momentului, a fost interesat de modéle de creaţie scriind una dintre cele mai frumoase cărţi despre poezia românească (Introducere în poezia contemporană, 1978).
Şi mai vorbim despre un critic literar care, după Revoluţie, nu şi-a adunat cronicile şi eseurile literare încropind vreo istorie a literaturii (nici n-avea ce, din moment ce lăsase critica literară pentru lingvistică şi stilistică, şi literatura „nouă“ pentru cea veche), ci a alcătuit o antologie cu poezia de propagandă explicîndu-i orizontul psihologic şi resorturile de producere, apoi a recitit cărţile din comunism şi a spus adevărul despre acea literatură într-o vreme în care părea că nimeni altcineva nu avea curajul şi nici priceperea s-o facă. În rest, cînd n-a scris cărţi şi n-a predat la universităţile din Craiova şi din Bucureşti, a practicat vînătoarea în loc să conducă cenacluri, instituţii sau reviste literare. (În fragmentul de mai jos, de altfel, criticul îşi face propria retrospectivă profesională într-un interviu din 2005.) „A nu fi în ton cu lumea. Nu în răspăr, însă. Ci mergînd senin, în pas egal, în sensul opus“ – acesta ar putea fi principiul de viaţă şi de creaţie al unui critic literar profesionist, dar low profile, cu adevărat special.
Retras şi discret, neinteresat de zgomotul şi gloria lumii scriitoriceşti, mai degrabă neîncrezător în victoriile literare, mai degrabă pesimist în evaluări şi memorabil în formulări, Eugen Negrici se apropie în acest jurnal de atitudinea unui Livius Ciocârlie (de altfel, la un moment dat, vorbind despre exhibarea slăbiciunilor, criticul mărturiseşte: „Am un maestru în Livius“). Sigur, orice jurnal îşi delimitează propriul teritoriu şi îşi inventează propriile convenţii, dar jurnalul lui Eugen Negrici este încă şi mai atipic: unele intrări sînt comentate sau completate peste ani („compleo fossam“, „oratio comentata“ sau „complementum“ sînt numite adăugirile ulterioare), în condiţiile în care perioadele 1987-1991 sau 2003-2009 lipsesc din jurnal cu excepţia, uneori, a unei singure intrări. Un jurnal de sertar cu multe tăceri. „Cînd nu poate fi vorba de sinceritate – şi nu poate fi – voi continua să fac ceea ce ştiu: jocul «de a măştile», grijuliu doar în a aduce deasupra feţei pe acelea care sugerează francheţea şi intimitatea“, spune criticul în chiar prima intrare a jurnalului, notă datată 29 noiembrie 1975, adică la o zi după ce criticul împlinise 34 de ani.
Avem în faţă un jurnal, cum spuneam, intermitent, chiar dacă adus pînă în prezent şi pe alocuri comentat, scris cu multă grijă stilistică, cu însemnări de diverse facturi (inclusiv note de călătorie în Cehoslovacia, Uniunea Sovietică sau China), condimentate cu citate (cele mai multe din Nietzsche) şi aforisme personale, un jurnal situat undeva între eseu şi memorialistică, dar mai mult intelectual şi ideatic decît cotidian şi mundan, mai mult franc decît intim.
Criticul este preocupat de ceea ce aveau să devină conceptele sale (îndeosebi expresivitatea involuntară, dar şi la fel de interesanta „aluzie involuntară“, formulată într-o notă din 2011), îşi explică fascinaţia pentru textele paraliterare, vorbeşte puţin despre orizontul de aşteptare şi dinamica receptării, îl invocă pe Eco de cîteva ori, dar această dimensiune teoretică nu domină jurnalul, care, în ciuda puţinelor note de lectură (ceva din Caragiale, Márquez şi Gombrowicz), rămîne însă foarte literar. Altfel, fără a fi încrîncenat politic, jurnalul dă, fulgurant, măsura absurdului şi disperării vieţii trăite clandestin, lipsite de perspective din acele timpuri („Un cîine urlă lung, a pustiu, în vecini. Ce-aş mai face-o şi eu, aşa, fără motiv“ sau „Atins – pentru a cîta oară – marginea scîrbei şi centrul deznădejdii“).
Pe lîngă cele două mari relatări de vînătoare (ambele dramatice), cele cîteva poveşti de familie sînt absolut extraordinare (ce păcat că nu sînt mai multe!): figurile bunicilor, a mamei (cu rădăcini haiduceşti) şi a tatălui Nicu Negrici (fost ofiţer) sînt evocate nu doar cu dragoste, dar şi cu mult talent narativ. Aşa cum cele cîteva portrete pe care le face – Traian A. Filip, prietenul Mircea Ciobanu, Marin Sorescu, Marin Preda sau Nicolae Manolescu – sînt bune şi foarte bune; iar episoadele compunerii colective a unei telegrame aniversare pentru Ceauşescu, o vizită a acestuia la Craiova sau ziua Revoluţiei sînt, toate, proze în sine. De altfel, criticul are ochi pentru detalii („oricît de reputat, intelectualul român poate fi văzut cărînd toamna damigene“) şi o mare capacitate de esenţializare, jurnalul fiind asezonat cu destule aforisme memorabile: „Socialismul – cea mai lungă piesă ionesciană“, „Grotescul, sublimul care capătă durată“, „«Asigurările»: singura instituţie socialistă în care e autorizat pesimismul“, „Bisericile creştine – ce e important e aurit; s-ar putea face o exegeză pornind de la ce se consideră că trebuie aurit“, „Sîntem mai avizi de nou decît de bine“, „După Cernobîl, neliniştea din plan social a coborît şi în natură“, „Adevărul – anxioliticul imbecililor şi al săracilor cu duhul“.
Jurnal de sertar „asistat“ peste ani, Sesiunea de toamnă oferă, dincolo de privirea inedită asupra a ceea ce însemna să fii un tînăr intelectual în anii ’70 comunişti, cu reţinerile, temerile şi frustrările de rigoare, şi nenumărate note de subsol la una dintre cele mai originale şi integre opere critice de la noi.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.
******
Eugen NEGRICI
Sesiunea de toamnă
Am parcurs studenţia sub teroarea precauţiilor infinite, îngenuncheat în fiecare zi de spaima de ce mi se poate întîmpla dacă voi îndrăzni să fiu o dată, o singură dată, eu însumi. Dacă adun şi anii de tăcere, de disimulare, de veghe şi de autocontrol de după terminarea facultăţii, ajung la o cifră care îmi spune că sînt creaţia fricii politice şi că tot ce am izbutit să fac a fost pentru că am ştiut cum să lucrez în tranşee şi pe ascuns, departe de lumina curioasă a miradoarelor.
Domeniile pe care mi le-am ales ca universitar – mînat mai curînd de instinctul conservării decît de pasiune – au fost acelea ferite de imixtiunea politicului şi prea puţin expuse ideologiei: la început lingvistica, apoi stilistica şi literatura veche. Tocmai pentru că nu puteam săpa în altă parte, am săpat, cu un fel de deznădejde fertilă, acolo. Evident am redus, pe cît mi-a stat în puteri, „ieşirile la rampă“, evitînd cenaclurile – mai pline de iscoade decît de scriitori –, prieteniile gălăgioase, bericile cu binecunoscutul grup al geniilor de provincie şi am jucat, cu destul succes la început, rolul naivului, iar apoi, pe acela al frivolului. Asemenea „vicii“ acceptabile (între care se număra şi pasiunea vînătorii), precum şi faptul că „îmi vedeam de treabă“, cum se spunea atunci – adică mă feream să scriu lucruri care să trezească vigilenţa organelor –, mi-au asigurat o carieră fără derapaje, cu promovări la vreme, jenante, într-un fel, pentru mine care ştiam că, la Bucureşti, N. Manolescu era, la cincizeci de ani, încă lector…
În consecinţă, nu altfel decît mulţi alţi intelectuali din ţară, am găsit cu cale că e mai onest să lucrezi în tăcere, să nu oferi puncte de „racroş“ organelor. Şi fără să ajungi scrii şi să faci ceva de care să-ţi fie, mai curînd sau mai tîrziu, ruşine. Nimic deosebit: a fost situaţia tipică a acelei categorii de intelectuali care, în condiţiile date, a vrut să-şi justifice existenţa fără să şi o complice. (fragment)
