Şi cultura are corupţii ei
#colectiv
Am prieteni intubaţi, aflaţi prin spitale în stare gravă, alţii au scăpat ca prin minune din incendiul din Clubul Colectiv. Unii au scris la un moment dat literatură, aşa că zilele astea n-am putut să citesc nici o carte, n-am avut stare să fac nimic din ceea ce aveam de făcut, iar să scriu acum o recenzie literară mi s-ar părea zadarnic. În tot acest timp, în care am ieşit seară de seară în Piaţa Universităţii strigînd „Corupţia ucide!“, m-am gîndit că, din păcate, nici în cultură lucrurile nu sînt curate, corecte şi transparente. Avem şi noi, cei care ne ocupăm cu literatura şi artele, faliţii noştri, care se bucură de o imunitate/longevitate instituţională nejustificată.
Subfinanţarea educaţiei care, deşi a trecut prin mai multe mîini reformatoare (în ultimii 25 de ani, Educaţia a avut 19 miniştri, iar legea s-a modificat de 64 de ori!), a rămas în continuare disfuncţională şi neperformativă; faptul că ministerele Educaţiei şi al Culturii au fost şi sînt conduse de incompetenţi şi oameni fără viziune (lasă că într-un an şi jumătate au fost numiţi şi demişi nu mai puţin de cinci miniştri ai Culturii) care n-au fost în stare să gîndească politici culturale competente, distrugerea din raţiuni politice a ICR-ului, cea mai eficientă instituţie culturală românească din ultima jumătate de secol, de către guvernul corupt al plagiatorului dovedit Ponta, sub comanda căruia s-a încercat, la un moment dat, pe de o parte, comasarea muzeelor (în primăvară, colegul meu Matei Martin a dedicat un Dosar muzeelor rămase fără sediu şi aruncate prin tot felul de depozite şi s-a ocupat pe larg şi de aberaţia taxei pe timbrul cultural), nenumăratele scandaluri ale plagiatelor din universităţi etc. – toate acestea şi multe, multe altele sînt, în fond, manifestări ale corupţiei care a promovat şi a produs, şi continuă să o facă, as we speak, incompetenţă pe bandă rulantă.
Recentul studiu „Cartografierea finanţărilor pentru cultură“ realizat de Funky Citizens a urmărit cinci surse de finanțare a culturii, de la bugetul de stat și cele locale pînă la fondurile europene sau finanțările private din țară sau străinătate, din 2007 și pînă în prezent, constatînd faptul că procentul alocat de stat pentru cultură a scăzut de la 2,41% în 2007 la 1,48% în 2015. Nu doar criza economică globală a adus cultura în starea deplorabilă de acum, ci şi corupţia locală!
În cele ce urmează, mi-am propus să fac, din memorie, o scurtă retrospectivă a cîtorva acte ruşinoase întîmplate în ultimii ani în cultura scrisă, acte care fie dau măsura ignoranţei, indiferenţei şi incompetenţei, fie denotă corupţia morală, dacă nu chiar mai mult.
În vara lui 2004, cîteva sute de intelectuali români şi străini au protestat în toate felurile la Președinţie, la BOR, la Ministerul Culturii în chestiunea cimitirului din Lancrăm, unde se află înmormîntat Lucian Blaga, care era profanat şi mutilat de construcția unei hale-sală de sport, una din mărcile guvernării lui Adrian Năstase, o hală construită ilegal, fără avize de la Comisia Zonală a Monumentelor Istorice etc. Pot fi citite şi acum pe Internet nenumăratele proteste ale fiicei poetului, Dorli Blaga, care se plîngea că nici USR, nici Academia, nici ICR-ul de atunci nu luau o poziţie publică împotriva abuzului.
Aşa cum aceste instituţii n-au luat poziţie nici cînd plagiatul lui Ponta a fost dovedit, dar muşamalizat de Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei, actualmente cercetată de procurorii DNA în dosarul Microsoft şi invitată la "Un show păcătos" al lui Capatos. Vedeţi aici toate detaliile cazului de plagiat al lui Ponta care n-a deranjat, cum spuneam, instituţiile-simbol al culturii, mereu obediente faţă de Putere sau, cel puţin, indiferente la abuzurile ei.
În 2009 izbucnea scandalul reproducerii anastatice a manuscriselor eminesciene (de fapt, o serie de ediţii printate însoţite de un pictorial cu scanări, pe un CD fără motor de căutare), un proiect coordonat de Eugen Simion, girat de Academia Română, finanţat din bani publici (700.000 de euro) şi tipărit, se spunea oficial, în 750 de exemplare la un preţ care, culmea, depăşea costurile de producţie, dar pe care, la momentul respectiv, oricum librăriile nu le vindeau, iar bibliotecile nu le achiziţionaseră în serii complete, nu se ştie din ce motive. Am fost curios să văd dacă acum, la şase ani de la scandal, găsesc această ediţie anastatică a manuscriselor eminesciene în librării sau în vreo bibliotecă din Bucureşti. Vă invit să intraţi singuri pe www.bibmet.ro, reţeaua Bibliotecii Metropolitane, şi să-mi daţi de ştire dacă aţi găsit ceva. Aflu că nici în propriile filiale din teritoriu ale Academiei nu există, aşa că se impun nişte întrebări de bun-simţ: cîte exemplare s-au tipărit, de fapt, cu aceşti 700.000 de euro, unde se găsesc de vînzare, cine le poate consulta acum, la şase ani de la realizarea lor?
În 2013, traseistul politic Mircea Arman (care avea şi un dosar penal) şi-a început „manageriatul“ revistei Tribuna din Cluj cu ameninţări, insulte şi calomnii publice, plus desfacerea abuzivă a contractelor de muncă ale cîtorva redactori vechi şi competenţi. Toată presa culturală şi-a manifestat indignarea împotriva abuzurilor şi a îngrădirii libertăţii de exprimare practicate de Mircea Arman; 500 de scriitori şi alte personalităţi culturale au semnat petiţii şi proteste împotriva lui, Centrul Român PEN Club a dat un comunicat, USR i-a şi retras calitatea de membru. Consiliul Judeţean a deschis într-un tîrziu o anchetă, redactorii au fost chemaţi înapoi, dar Arman n-a plecat.
De altfel, este nesfîrşită lista Consiliilor judeţene care finanţează, pe simpatii personale sau politice, de la bugetul local, revistele obscure ale unor veleitari, reviste fără tiraj, fără conţinut, fără relevanţă.
Varujan Vosganian, de zece ani prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor (instituţie care nu acordă nici măcar o singură bursă de creaţie), a fost recent acuzat de procurorii DIICOT de constituirea unui grup infracţional organizat, abuz în serviciu şi complicitate la delapidare. Intervenţia sa din Senat pentru a nu i se ridica imunitatea începea aşa: „Vă jur! Şi dacă doriţi, puteţi să aduceţi Biblia şi am să vă rog să faceţi acelaşi lucru şi cu toţi colegii din Comisia Juridică, vă rog! Pînă cînd cineva nu îmi spune din această ţară care sînt indiciile noi, eu am să socotesc că ceea ce se întîmplă cu mine nu este justiţie, ci vînătoare.“ Varujan Vosganian a fost propunerea USR la Academia Suedeză pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
Nu mai departe de cîteva luni în urmă, am asistat cu toţii la scandalul jurizării Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ de la Botoşani, cînd distincţia Opera Omnia a fost acordată, de către juriul condus de preşedintele USR, vicepreşedintelui USR. În urma scandalului, au ieşit la iveală diversiuni şi manipulări în cadrul juriului alcătuit din critici literari, altfel absolut toţi onorabili – o afacere de breaslă mult prea trivială, indecentă de-a dreptul, pentru a o mai relua aici. În această retorică a corupţiei, cineva cu un simţ acut al valorii ar putea spune că poetul-vicepreşedinte încă în funcţie al USR, care în ciuda contestării publice a tăcut cînd i s-a băgat în buzunar plicul cu cei 20.000 de lei, cît era valoarea premiului, nu a făcut altceva decît să consimtă la un blat canonizant! Recent, s-a recuzat de la Premiile USR (o nominalizare ca o sfidare), dar e prea puţin şi prea tîrziu.
Apropo de premii, anul trecut, cu ocazia Premiului literar „Augustin Frăţilă“ (în valoare de 10.000 de euro), juriul alcătuit din Alex. Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache şi Tudorel Urian a reuşit uluitoarea performanţă de a nu nominaliza măcar romanul lui Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, dacă nu cel mai bun (căci a existat aproape unanimitate critică în acest sens), atunci de departe cel mai comentat roman din 2013.
Problema cu premiile literare este că juriile nu prea mai sînt formate din cronicari profesionişti, care urmăresc şi comentează la zi producţia editorială, ci sînt încropite din critici deprofesionalizaţi care fie n-au mai făcut cronică literară de mult timp, ori practică această meserie cînd şi cînd, fie scriu la un nivel de manual gimnazial, după care publică culegeri de recenzii şi articole de ziar cu care îşi construiesc cariere academice. O altă parte proastă este că aceiaşi critici, remarcabili şi prin traseismul publicistic (pleacă cu scandal de la o revistă, doar pentru a se reîntoarce după un timp), fac parte din toate comisiile şi juriile. În România, cu cît eşti mai incompetent, cu atît îţi creşte calitatea de membru, scrii peste tot aceleaşi texte şi eşti invitat să vorbeşti la toate lansările de carte.
Şi ca să închei această incursiune incompletă a ruşinilor culturale, preşedintele ICR este Radu Boroianu (venit după informatorul Andrei Marga şi discretul Lilian Zamfiroiu), cel care şi-a început mandatul invitîndu-l, într-o conferinţă de presă, pe Nicolae Breban să-şi înjure colegii de literatură, de care s-a despărţit ulterior într-un mod încă şi mai ridicol. Iar anul acesta, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi (FILIT) s-a poticnit la a treia ediţie din cauza presiunilor politice şi a politicienilor care au încercat să-l corupă. Nu mai vorbesc de festivalurile-fantomă organizate pe banii primăriilor de sector, festivaluri şi fără presă, şi fără public, cu relativ aceiaşi invitaţi an de an.
Părem o cultură condusă de informatori, plagiatori, penali, oportunişti şi compromişi, plus o mare varietate de suficienţi şi incompetenţi.
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.