Scriitorii despre ei înşişi

● Octavian Soviany, Bătrîneţea ucenicului alchimist, interviu realizat de un cristian, Casa de pariuri literare, 2015.  

Cunosc prea puţini oameni care să se fi dedicat poeziei române contemporane cu pasiunea cu care a făcut-o un cristian în ultimii cincisprezece ani. A făcut biblioteci de poezie, a scos ediţii underground şi reviste, i-a intervievat, i-a filmat şi le-a făcut bloguri scriitorilor, în cele din urmă i-a şi publicat la Casa de pariuri literare, editură în jurul căreia organizează un mic festival cu lecturi şi vînzare de carte. Iar această carte-interviu realizată cu Octavian Soviany este motivată de aceeaşi dorinţă de a-i aduce pe scriitori mai aproape de cititori: „Dacă există o miză a unui astfel de volum, dincolo de cea aniversară (60 de ani poate părea o astfel de bornă), aceasta vizează o repunere în circuit a autorului şi, mai scurt, o familiarizare cu omul Octavian Soviany.“ 

Vorbim, totuşi, de un autor cu o anume anvergură a operei: Octavian Soviany, debutat în 1983 cu un volum de poezie de la care se formează şi titlul cărţii de faţă –

a publicat zece volume de poezie plus două antologii, două romane, patru cărţi masive de critică literară, deţine şi cîteva premii. În afara cărţilor sale de literatură însă, cam tot ce trebuie să ştii despre omul şi scriitorul Octavian Soviany se află în această micuţă carte-interviu realizată, aproape fără cusur, de un cristian, care-şi cunoaşte foarte bine personajul. Interviul este plin de poveşti şi de confesiuni, căci Octavian Soviany, care se lasă prins în jocul confesiunii, se dovedeşte prin excelenţă un povestitor cu mult umor şi un fin portretist. Rememorarea copilăriei braşovene (ambii părinţi – tatăl, cu origini albaneze, jucător la loto; iar mama, pe jumătate unguroaică, croitoreasă-gospodină – sînt descrişi memorabil), aventurile literare şi practica agricolă din timpul liceului (alături de regretaţii Radu G. Ţeposu şi Al. Muşina, dar şi de Alexandru Andrieş; portretele unor profesori sînt, din nou, memorabile), perioada studenţiei de la Cluj şi apropierea de redacţia revistei Echinox (unde l-a cunoscut bine pe Ion Vartic), relaţia profesională agitată cu Marin Mincu, anii de învăţămînt cînd a predat în licee din Bucureşti, unde i-a descoperit pe tinerii Claudiu Komartin şi Miruna Vlada, aventurile debutului, pasiunea traducerii din Baudelaire, abandonul criticii („eu fac poezie şi cînd scriu critică literară“), scrierea romanului

– fiecare din aceste episoade sînt pline de detalii savuroase, deopotrivă triste şi pline de umor.

Dincolo de interviul propriu-zis, un cristian a scos cît mai mult de la scriitor: l-a pus să completeze un chestionar, să facă liste de preferinţe literar-cinematografice, să-şi descrie biblioteca, să-şi reevalueze cărţile, l-a întrebat despre tabieturile scrisului, despre viciile fumatului şi băuturii... Pagini întregi ar merita reproduse (mă voi rezuma doar la fragmentul de mai jos) din această carte-interviu care funcţionează ca un portret şi totodată ca o carte de vizită intelectual-umană a lui Octavian Soviany, un om cu multă pricepere literară şi un scriitor foarte interesant, cu o viaţă plină şi cîteva cărţi solide.  

● Feţe jupuite, 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, Casa de pariuri literare, 2015.  

Şi în spatele colecţiei de interviuri cu Ioan Es. Pop se află tot un cristian, două interviuri din carte fiind sub forma unor conversaţii publice conduse de el. Şi tot o carte-portret iese, doar că din mai multe bucăţi şi, în mod inevitabil, unele dintre poveşti şi informaţii se suprapun. 12 interviuri pe care poetul le-a acordat în perioada anilor 2000-2014, interviuri care au apărut în reviste precum

şi altele. Dacă Octavian Soviany răspunde ca un povestitor, Ioan Es. Pop răspunde ca un poet, în fraze misterioase, formulări paradoxale, în aforisme, metafore, versuri: „scriu despre viaţă ştiind că nu-mi este familiară“, „nici un autor nu supravieţuieşte literaturii şi nici o literatură – vieţii“, „nu doar poeţii au demoni interiori, ci şi cititorii“, „meseria te aşază în rînd cu lumea, arta te separă de ea“, „munca este pentru mine un soi de alcool care nu îmbată suficient“, „marea afacere a vieţii mele este scrisul, dar scrisul nu este o afacere pentru mine“, „poetul e un mistic care lucrează cu armele păcătosului“, „poezia nu e seducţie, ci ameninţare“, „melancolia este singura de gen feminin care nu m-a părăsit niciodată“, „istoria este poezia învingătorilor, poezia este istoria învinşilor“, „discreţia este o frică deghizată“, „un om fără noroc poate deveni un poet norocos“, „poezia este calea intuiţiei“, „vocaţia mea este aceea de implorator, de călător pe dinăuntru“ ş.a. 

Cu modestia şi calmul proverbiale, afirmîndu-şi deseori discreţia, frica, laşitatea, abandonul (Ioan Es. Pop este un fel de Livius Ciocârlie al poeziei), poetul vorbeşte despre plecarea din Maramureş, munca pe şantierul Casei Poporului, „Ieudul metafizic“, întîlnirea cu Cristian Popescu, apartenenţa la generaţiile ’80 şi ’90, cariera ratată de profesor, munca în presă, credinţa în poezie etc. Ca şi la Octavian Soviany, unul dintre cele mai bune momente este cel în care vorbeşte despre tatăl său: „Şi tata scrie. A compus cele mai frumoase cîntece pentru morţi din toată zona noastră. Era chemat la fiecare înmormîntare din satele dimprejur pentru că făcea cele mai frumoase versuri pentru morţi. Cele mai frumoase cîntări de înmormîntare. Absolut extraordinare. La cîntecele lui plîngea toată lumea, pentru că de aceea era chemat, ca să întreţină plînsul. În plus, are şi o voce cu totul cutremurătoare. Eu, de fapt, am copilărit într-un cimitir pe care îl avea tata în îngrijire, dat de biserică, pentru că era diacon. De acolo luam vara prune, iarbă, şi acolo citeam epitafuri de pe cruci. Ca de exemplu ăsta: «Trecător ce-mi calci ţărîna, / Nu fi mîndru-n cimitir! / Noi aici sîntem acasă, / Tu eşti numai musafir.»“ Altfel zis, portretul lui Ioan Es. Pop în 12 jupuieli!  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Octavian SOVIANY

Bătrîneţea ucenicului alchimist

(fragment)

„Am reuşit să fiu unul dintre ultimii autori care a beneficiat de volum de debut individual. La puţin timp după aceea, sub pretextul economiei de hîrtie, au fost inventate volumele de debut colective. Eram foarte legat de Cluj şi, deşi venisem în Bucureşti, ţineam să debutez la Editura Dacia. Şi, prin ’80, am depus acolo manuscrisul volumului de debut, care trebuia să treacă printr-un aşa-zis concurs. Nu ştiu dacă acel concurs era real sau fictiv, cert e că, după vreo doi ani, am aflat din ziar că volumul meu urma să apară. Am stat liniştit, le-am dat celor de la Cluj telefon că am citit în ziar, ei mi-au dat asigurări că volumul o s-apară foarte curînd, pe la sfîrşitul lui ’82. Şi, la un moment dat, primesc un telefon, de la Vasile Igna, redactorul meu de carte, care-mi spune: «Hai, domăle, la Cluj, că-i de rău cu cenzura. Şi adu vreo douăzeci de poezii noi, dacă se poate şi patriotice.» Aiurea, de unde poezii patriotice? 

Însă m-am descurcat. Scrisesem o chestie care se numea «Tripticul Mioriţa» şi vreo două-trei poezii cu voievozi. Ei, au început negocierile. Care era problema? În primul rînd cu ciclul care dădea titlul volumului: Ucenicia bătrînului alchimist. Li s-a părut cam morbid. Dar mai era o chestie cu nişte poeme de dragoste, care nici măcar nu erau foarte bune, erau cam naive, acum nici măcar nu le-aş mai publica. Nu le-au plăcut doamnelor de la cenzură pentru că, ziceau ele, aş descrie acolo un viol. Doamne fereşte! Şi-aşa au început negocierile. Am reuşit să salvez cartea din care n-a ieşit decît un text, un sonet, am scos poezelele de dragoste şi am băgat «voievozii». Iar după nişte negocieri care-au durat de dimineaţa pînă seara, am bătut palma. Ei au promis că n-or să mai schimbe nimic şi că volumul apare. Şi pînă la urmă a apărut. Peste vreo trei săptămîni, primesc exemplarele de autor. Le iau de la poştă, îţi dai seama cum m-am dus eu, tremurînd de emoţie, la poştă, să-mi iau cărţile şi-ncep să citesc. Oamenii nu-şi respectaseră promisiunea. Pe ici, pe colo, mai schimbaseră nişte cuvinte. Însă le schimbaseră total aiurea: de exemplu, în loc de «plînge viermele din rană», era «plînge soarele din rană»; în loc de «licori ca să facă femeile sterpe» – pe vremea aceea femeile n-aveau voie să fie sterpe –, apărea «licori ca să facă femeile agave». De ce Dumnezeu agave, n-am priceput niciodată. Şi cam asta a fost. 

Erau acele liste de cuvinte interzise... 

Tot ce-avea legătură cu religia, sexul, cuvinte gen «sînge», «puroi», «putregai», dar şi alte cuvinte.“