● Ionelia Cristea, Noaptea de gardă, Editura Cartea Românească, 2015.

Din motive personale, sînt un cititor deopotrivă interesat şi sensibil la cărţile de poezie care au ca subiect boala, iar ca mediu, spitalul. Ultima carte de poezie foarte bună de acest fel îi aparţine lui George Geacăr: foarte foarte aproape (Casa de Pariuri Literare, 2014), o carte care reflectă şi descrie stadiul critic al leucemiei, o carte de mediu, o elegie din pavilionul leucemicilor, după cum am numit-o la vremea respectivă, poemele conturînd spitalul ca spaţiul unei stranii intimităţi a suferinzilor într-un cadru supravegheat, un perimetru deopotrivă al izolării colective şi al înstrăinării de sine, al lipsurilor şi al nesiguranţei, al durerii şi degradării. Spitalul apărea acolo drept o lume închisă într-o lume mai mare, un spaţiu al bolii extinse, multiplicate parcă la nesfîrşit în voci şi trupuri necunoscute, dar familiare prin dramă. Dacă mi se permite să apelez şi la exemplul personal al propriei cărţi de poezie, Vîntureasa de plastic (Editura Brumar, 2011), unde mai multe fragmente din lungul poem descriu relaţia (aparţinătorului) bolnavului cu spitalul văzut cînd ca o nouă casă, una a durerii şi rătăcirii, cînd ca o biserică, în care se caută mîntuirea trupului, atunci aş putea spune, cu atît mai mult, că primul lucru cu adevărat inedit pe care-l aduce volumul de debut al Ioneliei Cristea este imaginea pînă acum nevăzută a dramei medicilor, cei care se confruntă cu boala în postura de martori permanenţi ai suferinţei celorlalţi. Privirea este, de data aceasta, întoarsă spre cei la fel de neajutoraţi, căci puterile medicilor sînt limitate în faţa ravagiilor petrecute în trupurile bolnavilor. Este aici surprinsă un alt tip de dramă de spital, o altă formă de alienare în faţa bolii: neputinţa de a-i alina pe cei bolnavi.

Din laconica prezentare a autoarei născute în 1983 (un debut aşadar „tardiv“, prin comparaţie cu majoritatea debuturilor adolescentine de azi), aflăm că în prezent lucrează ca medic neurolog în Bucureşti. Multe din poemele cărţii folosesc lexicul de specialitate, astfel că boala (se subînţelege că e vorba de accidente vasculare) este circumscrisă la rece, cu instrumentele specialistului, creîndu-se astfel un contrast puternic cu descrierile dramatice ale celor paralizaţi sau aflaţi în comă. Datorită pregătirii sale, medicul neurolog vede enorm; în ciuda pregătirii, medicul simte monstruos. Inevitabil, totul se întoarce împotriva lui: „obsesii, somatizări frecvente, atacuri de panică / şi comportament autodistructiv. // Practic o meserie tristă. Uneori nu-i văd rostul. Trec / frecvent prin crize de identitate şi întîlnesc oameni / vulnerabili. Mimez cu dificultate încrederea sau speranţa. / Nu-mi găsesc niciodată locul sau rostul. Mi-e teamă // de suferinţă şi de boală cronică. Probabil că în planul înalt / al existenţei mele trebuie să învăţ ceva despre moarte / şi renunţare sau despre cum poţi să accepţi toate astea. / Mîine sînt iarăşi de gardă.“ Percepţia bolii este, aşadar, încă şi mai profundă, trece dincolo de simptome şi de urmele corporale vizibile. Pentru medic, boala este un proces deseori ireversibil, iar pacienţii îi apar, în cele mai bune cazuri, doar parţial recuperabili („cînd l-am externat din spital era aproape bine / adică pe jumătate paralizat şi cu sondă vezicală / dar înghiţea şi ieşise din comă“).

Al doilea din cele patru cicluri ale cărţii, cel omonim, este o lungă serie de portrete impersonale ale pacienţilor, scene ale suferinţei, cazuri, proceduri şi observaţii medicale. Tabloul deşertăciunii din camera de gardă, unde moartea este deseori inevitabilă, apare completat de suferinţa medicului care asistă neputincios la fatalitatea chimică a existenţei umane. Corpurile degradate, paralizate ale bolnavilor legaţi de paturi, inconştienţi sau muribunzi, zbaterile şi privirile lor pierdute, micile gesturi de grijă şi tandreţe ale aparţinătorilor, toate acestea sînt resimţite şi lasă urme în chiar corpul medicului tînăr („e un cumul de afinităţi / o stranietate între două corpuri. Amorţirea lui în piciorul meu“) a cărui empatie n-a amorţit încă. E multă compasiune în aceste poeme care pendulează între perceperea suferinţei celorlalţi şi exprimarea propriei alienări, uneori pînă la suprapunere („închideam ochii pentru cîteva secunde şi / cînd îi deschideam nu ştiam ce caut acolo; dacă eram / medic sau pacient“).

Într-un interviu din Dilema veche de acum cîteva numere, scriitorul şi neurologul Bogdan O. Popescu (apropo, al cărui volum de poezie din 1999 are titlul Poemul de gardă) vorbea despre cum „suferinţa face parte din medic“ şi despre rolul uitării pentru ca un medic să poată merge mai departe în meseria sa. Poemele Ioneliei Cristea vorbesc despre acest proces încă nedesăvîrşit, cînd tînărul neurolog este afectat de suferinţa la care asistă. Din acest punct de vedere, Noaptea de gardă este cartea unei formări, a unui becoming of age, iar acest lucru se vede în ultimele două cicluri ale cărţii, unde poemele se întorc în trecut, la vîrsta unei „copilării indecise“ marcate de moartea prematură a bunicii şi a tatălui. Un început de poem al lui Nichita Stănescu devenit celebru spune că „poetul ca şi soldatul / nu are viaţă personală. / viaţa lui personală este praf / şi pulbere“, or, viaţa poetului neurolog este încă şi mai afectată. Suferinţei la care este martor în spital îi răspunde, ca un ecou interior, propria suferinţă a pierderii familiei, dar şi a unui iubit, a cărui absenţă se face simţită sau este exprimată de-a dreptul în cîteva locuri. Medicul a cărui voce o ascultăm în această carte este, el însuşi, la un alt nivel, un pacient al spitalului unde i s-a transferat propria viaţă – de unde şi percepţia scrisului ca formă terapeutică, după cum se exprimă pe una dintre clapetele cărţii, într-o scurtă motivaţie, poeta însăşi.

Debutul Ioneliei Cristea denotă o anume abilitate de a scrie în mai multe tonuri şi registre, cu treceri necesare de la liric la tehnic, de la observaţie la rememorare şi introspecţie, de la violent la delicat – poemele evitînd, astfel, compunerea unui tablou retoric şi lexical monoton –, iar prin lungile secvenţe trecute în italice, în special prin ultima, arată şi potenţial pentru proză. Cîştigător al concursului de debut de anul trecut al Editurii Cartea Românească, volumul Noaptea de gardă este, în opinia mea, primul debut poetic semnificativ al acestui an.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

„pentru că nu e ca la televizor
în mijloc nu stă un manechin de plastic
cu corpul acoperit de praf pentru că la sfîrşitul programului
am fobii, anxietăţi şi niciodată nu-mi întorc capul
spre cameră zîmbind cu superioritate pentru că lucrez
într-un spital şi trec prin tot felul de crize
mă deteriorez uşor îmi revin greu

din cînd în cînd imagini ale florilor
plesnite lîngă barbotoare şi jumătăţi de corpuri paralizate
în paturi cum se nimereşte

pentru că toţi oamenii ăia frumoşi relatînd vag melancolic
poveşti în lift sau pe coridor în timp ce plăgile se închid pur
şi simplu nu există – aşa cum nu există compensaţii
pentru fiecare lucru abandonat sau pierdut revelaţia
spaimei care îţi înţepeneşte în cap

vorbesc exact ca atunci cînd am ajuns în Bucureşti energie şi
entuziasm plus bonus pentru transportul în centru muşcate
înflorite agăţate haotic la ferestre şi nu poţi să imprimi viaţă
fără o doză de tupeu şi încredere în destinul personal
o dragoste şi un ataşament perfect normale

am foarte puţini prieteni îi menţin. Alex a lăsat-o şi el
baltă şi a plecat din ţară i s-a rupt filmul
dimineaţa cînd mai intru pe net îmi povesteşte
despre Amsterdam şi prăjiturele mă aşteaptă
să hoinărim pe canale să vedem abrupt şi intens
cum alunecă soarele de pe acoperişul unui spital“

(din volumul Noaptea de gardă)