American Boy

● Tobias Wolff, Viaţa acestui băiat, traducere de Paul Slayer Grigoriu, Editura Publica, 2015.  

Cumva nenatural, dar şi în mod fericit, prima carte tradusă în română a lui Tobias Wolff, care a împlinit luna trecută 70 de ani, este una de memorii. Apărută în 1989, cînd Tobias Wolff îşi găsise deja locul în literatura americană (cîţiva ani înainte cîştigase, cu romanul

PEN/Faulkner Award), aceasta a rămas, totuşi, cea mai premiată şi mai cunoscută carte a sa, fiind ecranizată de Michael Caton-Jones într-un film de succes cu Leonardo DiCaprio (în rolul micului Tobias), Ellen Barkin (în rolul mamei) şi Robert De Niro (în rolul lui Dwight, tatăl vitreg). 

Scriam săptămîna trecută despre

şi mă întorc acum la el pentru că este cel care l-a convins pe Tobias Wolff să scrie proză scurtă – opera lui Wolff numără trei mici romane, două cărţi de memorii şi şase volume de povestiri. Cei doi s-au întîlnit la începutul anilor ’80 la Syracuse University, Wolff preda literatură engleză, iar Carver,

Ulterior, Wolff s-a mutat la Stanford University, unde a predat el însuşi

printre cei care i-au trecut pe la cursuri, devenind mai apoi scriitori recunoscuţi, numărîndu-se, printre alţii, Jay McInerney, Tom Perrotta, Alice Sebold (tradusă şi la noi; a nu se confunda cu W.G. Sebald!) şi, mai ales, George Saunders, considerat astăzi maestrul prozei scurte americane. Aminteam data trecută că povestirile lui Carver, împreună cu ale lui Richard Ford (convins să scrie proză scurtă tot de Carver) şi Tobias Wolff (într-o foarte frumoasă bucată de proză memorialistică numită „Friendship“, Carver povesteşte cum i-a cunoscut pe fiecare), au fost etichetate de critica americană ca fiind „realism murdar“, termenul „murdar“ provenind din faptul că povestirile celor trei (la Ford, termenul se aplică exclusiv pentru volumul Rock Springs) sînt plasate în mediile sărace ale orăşelelor de la ţară. 

Într-un astfel de orăşel, Chinook, satelit al Washington-ului, ajung să se stabilească micul Tobias Wolff şi mama lui, în căutarea unei slujbe şi a unei vieţi mai bune. Tatăl lui, împreună cu fratele Geoffrey, locuiesc pe cealaltă coastă a Statelor Unite şi, deşi cartea începe cu acest moment al divorţului/separării, mai multe detalii despre viaţa familiei Wolff înainte de divorţ nu ne sînt date. Practic, această minunată şi tipic americană carte de memorii (la fel de bine i-am putea spune roman) spune povestea copilăriei şi formării micului Tobias care, cu ocazia acestei noi vieţi nomade, îşi schimbă numele în Jack. Găsirea unui nou loc pentru a-şi reloca viaţa nu e uşoară şi, o vreme, pînă să ajungă în Chinook şi mama să se căsătorească cu un anume Dwight, cei doi străbat mai multe orăşele americane. (Măcar în paranteză fie spus, e foarte interesant cum vieţile celor trei prieteni autori de proze scurte realist murdare, Carver, Wolff şi Ford, seamănă foarte mult prin nomadismul lor.)

Ca şi în filmul

, scris şi regizat de Richard Linklater, avem aici odiseea unei femei divorţate în căutarea unui bărbat cît mai potrivit ca tată vitreg pentru copilul ei. Şi, la fel ca în film, viaţa băiatului, alături de tatăl vitreg şi de copiii acestuia dintr-un mariaj mai vechi, nu este tocmai uşoară şi, în cele din urmă, femeia se desparte de acesta oferind, astfel, radiografia în mişcare a familiei americane cu un singur părinte, aflate mereu pe drum, în căutarea fericirii domestice. Însă, spre deosebire de Mason, băiatul din filmul lui Linklater, micul Tobias nu este tocmai un copil cuminte. Savoarea cărţii, în contrapartidă la momentele de agresiune ale tatălui vitreg, vine din micile „revolte“ ale copilului crescut fără tatăl biologic, mereu în preajma unor surogate paterne. Micul Tobias nu respinge autoritatea bărbatului foarte strict, este chiar ascultător în preajma lui şi-i recunoaşte poziţia în cadrul noii familii, dar caută permanent să-şi manifeste libertatea specifică mai degrabă vîrstei decît vreunei psihologii afectate.

Deşi fascinaţia pe care băiatul o are pentru armele de foc (aşa cum o căpătase adolescentul David Vann, autorul volumului de povestiri

după sinuciderea tatălui) ar putea fi un indiciu serios în acest sens, Tobias Wolff rămîne la nivelul anecdotic al copilăriei şi nu sondează implicaţiile psihologice ale formării sale în lipsa figurii paterne (aşa cum a făcut-o Vann, spre exemplu). O va face însă în ficţiunea sa, inspirată destul de mult de propria biografie, a cărei temă este, aşa cum a remarcat critica, duplicitatea (de altfel, multe din povestirile sale au ca subiect minciuna şi secretele). Care se vede şi în această carte de memorii unde micul Tobias, ascuns deopotrivă de mama biologică şi de tatăl vitreg, îşi scrie singur scrisorile de recomandare prin care obţine o bursă la un liceu de prestigiu, plecare care marchează, de fapt, evadarea amîndurora din casa severului Dwight, căci mama îşi găseşte o slujbă la Seattle, separîndu-se şi de acest bărbat.  Intrarea la liceu marchează nu doar capătul unei perioade distincte în formarea băiatului, dar şi sfîrşitul cărţii, adolescenţa şi tinereţea lui Tobias Jonathan von Ansell-Wolff III făcînd subiectul celeilalte cărţi de memorii a lui Tobias Wolff, In

Ca un ultim detaliu, fratele Geoffrey, rămas cu tatăl biologic, şi de care micul Tobias este foarte legat, va devenit el însuşi scriitor şi autorul unei cărţii de memorii The Duke of Deception, apărută cu zece ani înainte de This Boy’s Life. Cele două cărţi fiind, astfel, poveştile de viaţă a doi fraţi crescuţi separat – unul cu mama, celălalt cu tatăl – pe cele două coaste ale Americii.

Pagina de autor a lui Marius Chivu  aici.  

* * * 

„Dwight adus acasă un portbagaj de vopsea în cutii de trei litri şi jumătate. Toată vopseaua era albă. Dwight şi-a pus pe jos prelatele şi, timp de cîteva seri la rînd, am stat pînă tîrziu şi am vopsit împreună tavanele şi pereţii. Cînd a terminat cu acestea, Dwight s-a uitat, a văzut că era bine şi a continuat. A vopsit măsuţa de cafea în alb. A vopsit toate paturile în alb şi sertarele şi masa din sufragerie. El îi spunea «blond» cînd vopsea mobila, dar nu era blond, nici măcar crem; era alb pur, industrial, care-ţi ardea ochii. Casa duhnea a ulei.

Mama a telefonat cu cîteva zile înainte de momentul cînd Dwight trebuia să se ducă să o ia. A vorbit cu el o vreme, apoi a cerut să vorbească cu mine. Voia să ştie ce făceam.  Bine, i-am spus.

După ce mama a închis, Dwight şi cu mine am terminat de vopsit scaunele din sufragerie. Apoi el şi-a aprins o ţigară şi a aruncat o privire de jur-împrejur, cu pensula încă în mînă. A privit gînditor la pian. A spus:

- Cam iese în evidenţă, nu?

L-am privit. Era o veche pianină Baldwin, din lemn de nuc negru, pe care o cumpărase cu 20 de dolari bucata de la o familie care se muta şi se sătura s-o care după ea. Dwight dansase de fericire cînd o adusese acasă. Spunea că ţărănoii ăia proşti habar n-aveau cît valora, că valora de două ori mai mult. Dwight s-a aşezat la ea într-o seară cu gîndul să-şi demonstreze virtuozitatea, dar, după ce a ascos cîteva acorduri false, a trîntit capacul şi a declarat-o dezafectată. Nu s-a mai apropiat niciodată de ea. Era doar o piesă de mobilier, atît de neagră în toată albeaţa, încît părea vie. Pur şi simplu, nu te puteai uita decît la ea. 

Am fost de acord că ieşea în evidenţă.

Ne-am apucat să lucrăm la ea. Cu pensule fine, astfel încît să nu lase urme, am vopsit scăunelul, piedestalul, coloanele canelate care se ridicau dinspre piedestal spre claviatură. Am vopsit ornamentele spiralate. Am vopsit pictura încrustată deasupra claviaturii, o pictură cu o fată cu părul galben împletit, care asculta o pasăre roşie de pe o creangă. Am vopsit cabinetul lucios. Am vopsit pînă şi pedalele. În cele din turmă, pentru că lui Dwight i se părea că galbenul învechit al fildeşului nu arăta bine în contrast cu albul, am vopsit cu mare grijă şi clapele, toate în afară de cele negre, fireşte.”

(fragment din

Tobias Wolff)