„Și tot rahatul de rigoare“

● Anthony Burgess, Portocala mecanică, traducere de Carmen Ciora şi Domnica Drumea după ediţia revizuită de Andrew Biswell, Editura Humanitas Fiction, 2014.

Săptămîna trecută s-au împlinit 52 de ani de la publicarea Portocalei mecanice. Primul tiraj al romanului a fost doar de şase mii de exemplare şi, în ciuda aprecierii unor critici, a fost nevoie de cîţiva ani pentru a se vinde tot tirajul. Cartea şi-a făcut însă cîţiva fani notorii: Kingsley Amis, William S. Burroughs, Malcolm Bradbury şi chiar Andy Warhol, care a filmat un mediu-metraj inspirat de roman şi intitulat Vinyl, film care a rulat, în 1966, pe fundalul concertelor din New York ale trupei Velvet Underground. (Azi, 50 de ani mai tîrziu, la ediţia jubiliară a romanului, nici Anthony Burgess, nici Andy Warhol, nici Lou Reed, nici Stanley Kubrick nu mai trăiesc.) Romanul începea astfel să capete un prestigiu, şi regizorul Brian Hutton i-a cerut lui Cristopher Isherwood să scrie un scenariu după cartea lui Burgess. Scenariul a fost însă scris de altcineva şi Mick Jagger fusese chiar propus pentru rolul principal, dar scenariul a fost respins de cenzori, aşa că Burgess însuşi a fost rugat să scrie un altul. În cele din urmă însă, Stanley Kubrick a intrat pe fir şi adaptarea acestuia, care a făcut din Portocala mecanică un roman cult, a intrat în cinematografe la începutul lui 1972, aşadar la aproape zece ani de la publicarea cărţii.

E foarte interesantă această relaţie dintre romanul lui Burgess şi filmul lui Kubrick (pe care l-am revăzut cu această ocazie) şi ediţia jubiliară a Portocalei mecanice, care reproduce un text esenţial pentru înţelegerea diferenţelor fundamentale dintre cele două creaţii. La apariţia filmului, Christopher Ricks analiza filmul atît de aproape de carte, încît nu mai lăsa loc echivocurilor privind „radicala remodelare a cărţii mele“, după cum politicos se exprimase Burgess, care ulterior avea să-şi mărturisească chiar regretul de a fi scris cartea, ajunsă atît de celebră şi greşit înţeleasă din cauza filmului „prea didactic“. Şi, într-adevăr, e straniu cum astăzi stilatul film al lui Kubrick, cel care a impus probabil definitiv imaginarul vizual al cărţii, pare relativ convenţional şi nu rezistă la fel de bine precum romanul. Kubrick nu avea cum reproduce limbajul cărţii, pe care s-a străduit şi a şi reuşit, într-o bună măsură, să-l compenseze vizual, dar problema principală a fost că n-a dus filmul la nivelul violent din carte. După cum spune Christopher Ricks – „adevărata critică ce i se aduce acestui film este, cu siguranţă, nu că ar fi prea violent, ci că nu este suficient de violent; mai exact că, printr-o ingenioasă selectivitate, reuşeşte atît să minimalizeze violenţa lui Alex, cît şi să se delecteze cu ea.“ Lipsesc, astfel, scene violente importante în economia cărţii (cum ar fi crima homosexualului din închisoare), iar altele sînt deturnate (fetele violate, episod redat în extrasul de mai jos, sînt, în film, majore, iar soţia scriitorului nu moare în film din cauza violului şi a bătăii aplicate de gaşca lui Alex, moare mai tîrziu de „pneumonie“). Altfel spus, Kubrick a încercat să-l facă pe Alex un personaj, în cele din urmă, demn chiar de simpatie; oricum, care stîrneşte compasiunea în a doua parte a filmului. După cum spune tot Ricks, „filmul nu-l lasă pe Alex să se mînjească cu atîta sînge“, scenele de violenţă sînt mai degrabă enumerate decît explicite, iar Alex apare în final „mai mult o victimă a păcatului decît un păcătos“.

Întorcîndu-ne la această ediţie jubiliară a romanului (elegantă şi cu o grafică a copertei inspirată de Lucio Fontana), Andrew Biswell face o treabă remarcabilă revizuind cartea după manuscrisul original, dar şi adăugînd „Prologul“ şi „Epilogul“ scrise de Burgess pentru versiunea dramatică din anii ’80, precum şi alte eseuri, articole şi fragmente inedite din interviuri, privind geneza, ecranizarea şi dramatizarea romanului, ca şi recenziile semnate de marii autori amintiţi mai sus. În foarte utila introducere, Biswell abordează pe larg preocuparea lui Burgess pentru distopie, precum şi pentru limbaj: „Burgess era un lingvist talentat, care studiase limba malaeză la nivel standard şi care făcuse traduceri din opere literare scrise în franceză, rusă şi greacă veche. Interesul pentru limba şi literatura rusă, mai degrabă decît politica, îl duce la Leningrad, cunoscut azi ca Sankt-Petersburg, într-o vacanţă de lucru în iunie şi iulie 1961. Fusese trimis acolo de editorul său, care spera că poate va scrie o carte de călătorii despre Rusia sovietică. Învăţase singur noţiunile de bază ale limbii ruse… Dar proiectul de non-ficţiune preconizat este pus deoparte, în momentul în care un alt tip de carte începe să prindă contur. Înainte de a pleca din Anglia, Burgess se gîndea să-şi scrie romanul despre derbedeii săi adolescenţi folosind argoul britanic de la începutul anilor ’60, dar se temea că acesta va fi deja demodat înainte de publicarea cărţii. În faţa hotelului din Leningrad, Burgess şi soţia lui văzuseră găşti violente de tineri bine îmbrăcaţi care îi aminteau de Teddy-boys, de acasă, din Anglia. În memoriile sale, scrie că acesta a fost momentul în care s-a hotărît să inventeze o nouă limbă pentru romanul său, pe baza limbii ruse, care se va numi nadsat (acesta fiind sufixul rusesc pentru «sprezece»). Locaţia urbană a romanului «poate fi oriunde», a scris mai tîrziu, «dar mi-am imaginat-o ca un amestec între Manchesterul meu natal, Leningrad şi New York». Pentru Burgess, ideea importantă era că tinerii aceia infami, cu înfăţişare de dandy, erau la fel de vizibili de ambele părţi ale Cortinei de Fier.“

La fel de utile sînt şi glosarul limbajului nadsat, precum şi notele din care aflăm, printre altele, că Burgess, compozitor amator de muzică clasică, îi detesta pe Elvis şi pe The Beatles; iar tatăl său cîntase la pian pentru Charlie Chaplin, într-un spectacol de teatru de dinaintea Primului Război Mondial. În sfîrşit, iată şi explicaţia titlului, dată de Burgess însuşi: „O portocală mecanică este o veche expresie cockney care se aplică la orice presupune deviere, aici «deviere» neavînd neapărat o conotaţie homosexuală. Nimic, de altfel, nu poate fi mai nefiresc decît o portocală mecanică. În perioada în care lucram în Malaezia ca profesor, elevii mei, cînd li se cerea să scrie un eseu despre o zi în junglă, adesea spuneau că luau cu ei o sticlă de «suc de orang». Orang e un cuvînt obişnuit în Malaezia şi înseamnă «fiinţă umană». Cockney şi limba malaeză s-au contopit în mintea mea şi au generat imaginea unor oameni suculenţi şi dulci precum portocalele, forţaţi să intre în forma unor obiecte mecanice.“

Extras:

„Ce s-a întîmplat de fapt în după-amiaza aia nu e nevoie să vă descriu, Fra, căci vă puteţi imagina şi singuri. Alea două puiance s-au destzolit, tăvălindu-se de rîs, căci credeau că este cea mai balşoi distracţie că-l vadă pe bătrînul unchi Alex stînd în picioare, gol nagoi, cu o mînă în şold şi cu cealaltă mînuind seringa precum un doctor în curul gol, şi înţepîndu-se apoi la modul clasic în a lui ruka pentru a primi infuzia de pisică feroce a junglei. Am scos apoi preafrumoasa A IX-a din coperta sa, aşa încît Ludwig era şi el gol nagoi acum, şi am potrivit acul pe ultima parte, care era toată o binecuvîntare. Şi-au început contrabaşii să gavarească de sub patul meu către restul orchestrei, şi apoi golosurile de masculi intervenind şi spunîndu-le tuturor să fie veseli şi apoi aria binecuvîntată şi încîntătoare despre Bucurie, strălucire glorioasă a cerurilor, iar apoi i-am simţit pe bătrînii tigri înhăţîndu-mă şi ca atare le-am înhăţat şi eu pe cele două tinere puiance. De data asta nu li s-a mai părut nimic distractiv şi s-au oprit din răknetele de bucurie, şi au trebuit să se supună bizarelor dorinţe ale lui Alexandru cel Mare pe care A IX-a şi înţepătura hipo l-a făcut ciudesnîi şi zameceat de minunat şi foarte pretenţios, o, Fra. Dar amîndouă erau foarte, foarte bete şi cu greu mai simţeau ceva.

Cînd ultima parte s-a terminat pentru a doua oară, cu toate talgerele şi răknetele despre Bucurie Bucurie Bucurie Bucurie, cele două tinere puiance deja nu mai făceau pe marile doamne sofisticate. Parcă se treziseră dîndu-şi seama ce li se făcuse persoanelor lor malenki, spunînd că vor să meargă acasă şi că eu eram o bestie turbată. Arătau ca după o bitkafteală zdravănă, ceea ce chiar primiseră, şi erau pline de vînătăi şi umflături. Păi, dacă n-au vrut să se ducă la şcoală, tot au trebuit să-şi primească porţia de educaţie. Şi educaţie au primit. Skînceau şi îi tot dădeau cu oh oh oh-urile, în timp ce-şi puneau tzoalele pe ele şi încercau să mă înghioldito-împungă cu pumnişorii lor mici, aşa cum stăteam acolo gol nagoi şi murdar, rupt, căzut lat pe pat. Sonietta cea mică skîncea: «Bestie şi animal scîrbos. Jeg de om.» Aşa că le-am lăsat să-şi strîngă boarfele şi să se care, ceea ce au şi făcut, zicînd ceva despre cum vor chema patrocii să mă prindă şi tot rahatul de rigoare. Au coborîr apoi pe scări, iar eu m-am prăbuşit în somn, cu Bucuria Bucuria Bucuria Bucuria urlînd tot mai tare şi izbindu-se de toţi pereţii.”