Singurătăţi de bărbaţi

● Haruki Murakami, Bărbaţi fără femei, traducere de Iuliana şi Florina Oprina, Editura Polirom, 2014.

Pentru acest volum de povestiri, Murakami împrumută titlul cărţii lui Hemingway din 1927 (folosit şi de alţi autori în celelalte combinaţii; spre exemplu, la Richard Ford –

, sau la Shahrnush Parsipur –

– tradus anul trecut tot la Polirom); titlu care acoperă foarte bine tematica celor şapte povestiri în care tot atîţia protagonişti se confruntă cu diverse forme ale singurătăţii, ale pierderii femeilor iubite şi/sau ale convieţuirii cu alte femei care, la rîndul lor, lipsesc de lîngă bărbaţii lor. Richard Ford, în

dar mai ales în

, unde radiografiază diversele ipostaze ale despărţirii sau ale infidelităţii, este interesat de procesul în sine, de felul în care se separă un bărbat şi o femeie. Murakami însă este mai preocupat de consecinţele despărţirii şi, uneori, de modalităţile de consolare ale bărbaţilor în diverse relaţii-simulacru.

În prima povestire, „Drive My Car“ (una dintre cele două care-şi împrumută titlurile de la piesele Beatleşilor), un bărbat văduv ajunge să i se destăinuie fetei pe care o angajează ca şoferiţă. Şi-a iubit foarte mult soţia, actriţă ca şi el, atît de mult încît i-a acceptat tacit cele cîteva relaţii pasagere cu partenerii de platou. N-a înţeles niciodată ce căuta soţia lui în ceilalţi bărbaţi şi, după moartea ei, se împrieteneşte cu ultimul amant al acesteia („De-aia m-am şi împrietenit cu el, pentru că se culcase cu nevastă-mea“, îi spune văduvul şoferiţei). Văduvul se comportă ca şi cum n-ar şti că celălalt a fost amantul soţiei sale, joacă un rol prin care-şi ascunde condiţia de văduv încornorat neconsolat. De cealaltă parte, şi fostul amant joacă un rol, cel al bărbatului care a fost pentru soţia celuilalt doar coleg de scenă. Şi în toată această reprezentare a disimulării celor doi bărbaţi, care împărtăşesc, fiecare în parte şi totodată împreună, durerea pierderii femeii, în acest joc de-a iubirea ascunsă pentru aceeaşi femeie se află forţa acestei povestiri, probabil cea mai bună din carte. 

Următoarea, „Yesterday“, este o povestire salingeriană cu doi băieţi adolescenţi, dintre care unul, mai încet la minte, dar care şi-a însuşit un dialect pe care-l vorbeşte la perfecţie, este deopotrivă un personaj foarte simpatic şi foarte trist. Rămas în urmă cu şcoala, izolat social şi stîngaci sentimental, adolescentul (care cîntă propria versiune în dialect a versurilor de la „Yesterday“) preferă ca, decît să-şi piardă prietena (frumoasă şi emancipată), mai să-şi încurajeze cel mai bun prieten să se întîlnească cu ea în locul lui; cu alte cuvinte, să-i ţină locul o perioadă. În „Organul independent“, un medic de 50 de ani, obişnuit să întreţină în acelaşi timp mai multe relaţii, exclusiv sexuale, uneori cu femei măritate (este un fel de amant perfect: înstărit, distins, cult, discret, fără pretenţii), se îndrăgosteşte de o femeie care caută în relaţia cu el să-şi pedepsească soţul infidel. Ataşamentul faţă de această femeie măritată devine incontrolabil, astfel că, în momentul în care ea îşi părăseşte soţul, dar şi pe el, pentru un al treilea bărbat, amantul în serie de pînă atunci îşi pierde minţile.

În „Şeherezada“, o femeie casnică, măritată şi cu copii, face menajul unui bărbat singur şi chiar mai mult decît atît: după fiecare partidă de sex îi povesteşte întîmplări interesante din trecutul ei. Una dintre poveşti, care modifică chimia sexuală dintre cei doi, aducînd şi puţină pasiune, istoriseşte intrările prin efracţie în casa băiatului pe care-l iubea în secret în adolescenţă. Chiulind de la şcoală, fata se strecura în camera băiatului doar pentru a-i atinge lucrurile şi a se lungi în patul lui. (Situaţia seamănă destul de mult cu scenariul filmului lui Kim Ki-duk – Bin-jip, din 2004.) Trec peste „Kino“ (recent lăsată la liber pe site-ul revistei The New Yorker, unde a fost publicată prima dată) şi peste povestirea titulară (prea poetică pentru gustul meu), pentru a mai spune două cuvinte despre „Samsa îndrăgostit“, povestirea în care un gîndac se trezeşte, în casa goală, în corpul lui Gregor Samsa, avînd vag conştiinţa identităţii sale umane inedite. Avatarul gîndacului se obişnuieşte să manevreze cu greu corpul uman şi, oricum, doar pentru a se îndrăgosti de o fată cocoşată, venită să repare broasca de la uşa unde ar fi trebuit să stea încuiat, asta tocmai pentru că diformitatea îi aminteşte în subconştient de fosta lui condiţie. 

Mai moderne decît povestirile celorlalţi autori clasici japonezi traduşi la noi, în special la Humanitas şi Humanitas Fiction (Mishima, Kawabata, Agutakawa, Okamoto, Ogai sau Tanizaki, acesta din urmă tradus la editurile Univers şi TREI), împărţind cu opera acestora anumite particularităţi culturale, dar conţinînd întotdeauna referinţe occidentale, mai ales de cultură populară americană, povestirile lui Murakami sînt, fără a fi extraordinare, interesante şi agreabile.  

● José Saramago, Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze, cu texte de Roberto Saviano şi Filip Florian şi cu o prefaţă de Fernando Gómez Aguilera, traducere de Simina Popa, Cerasela Barbone şi Corina Nuţu, Editura Polirom, 2015.  

Interesantă şi plăcută, dar fără însemnătate literară, este şi această ediţie compozită multilingvă, care pune laolaltă cele douăzeci şi două de pagini ale ultimului roman început de scriitorul portughez, o prefaţă în spaniolă care explică circumstanţele scrierii manuscrisului şi originea ideii, un eseu în italiană şi o proză în româneşte, ambele inspirate de începutul de roman al portughezului. Plus gravurile realizate de Günter Grass, preluate dintr-o ediţie germană aniversară. 

În 2009, după publicarea romanului Cain, José Saramago, inspirat de o frază a lui Malraux din romanul

care evoca un act de sabotaj al muncitorilor care fabricau bombe destinate războiului civil din Spania, spera să mai scrie o carte dezvoltînd narativ o mai veche dilemă/obsesie legată de moralitatea, conflictele etice ale muncitorilor din industria de armament. Primele trei capitole pe care Saramago a apucat să le scrie conturează personajul unui contabil angajat la o fabrică de armanent, un tip fascinat de război şi arme, motiv pentru care soţia l-a şi părăsit, şi care obţine permisiunea conducerii de a studia arhiva pentru a afla în ce fel fabrica a fost implicată în conflictele armate din anii ’30 ai secolului trecut. În demersul său este încurajat chiar de soţia plecată, care speră că această mică questă arhivistică îi va releva oroarea pasiunii sale pentru război. 

Personajul acestui început de roman l-a inspirat pe jurnalistul italian Roberto Saviano să scrie un eseu în care să amintească cîteva figuri de (alţi) insideri, unii în mediul bancar, alţii în zone de conflict mafiot – care au încercat, uneori plătind cu viaţa, să facă cunoscute lumii diverse crime: spălări de bani, trafic de droguri, execuţii.

De partea cealaltă, a ficţiunii, prozatorul Filip Florian a încercat să alăture începutului de roman al lui Saramago o povestire plasată nu într-o fabrică de armament, dar într-un ospiciu de boli mintale. Un bărbat, fost absolvent al unei şcoli militare din Sibiu, decide să continue povestea contabilului lui Saramago (al cărui început de roman îl citise datorită unui tovarăş de ospiciu, redactor la o revistă literară). Prozatorul apocrif de ocazie, internat în ospiciu sub semnătura soţiei sale adultere, empatizează cu o anumită formulare a lui Saramago referitoare la contabil („artur paz semedo nu e nici burlac, nici căsătorit, nici divorţat, nici văduv, ci pur şi simplu separat de nevastă, nu pentru că aşa şi-ar fi dorit el“) şi, astfel, deturnează definitiv povestea de pe coordonatele privind moralitatea celor implicaţi în producţia de armament, făcînd din soţia pacifistă a contabilului (fraza lui Saramago continuă astfel: „ci fiindcă aşa a vrut ea, o militantă pacifistă convinsă, care n-a mai suportat să se vadă legată cu lanţurile convieţuirii domestice obligatorii şi ale datoriei conjugale de un contabil de la o firmă producătoare de arme“) doar o soţie adulteră, precum propria sa nevastă. Dar nici acest nou prozator nu-şi poate duce manuscrisul la capăt, astfel că începutului de roman al lui Saramago, Filip Florian îi alătură un alt fragment neterminat. 

Ca şi în povestirile lui Murakami, găsim şi aici, la Saramago şi la Florian, două personaje masculine părăsite de femei, rămase singure cu obsesiile lor. Doar că, de data aceasta, poveştile rămîn suspendate. Aşa cum, de altfel, continuă şi vieţile celor singuri. 

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.