● Adela Greceanu, Şi cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească, 2014.

O să încep abrupt cu entuziasmul: a meritat aşteptarea de 11 ani pentru o nouă carte de poezie scrisă de Adela Greceanu! Pentru că fiecare cuvînt, fiecare vers, fiecare poem de aici sînt atît de bine gîndite şi scrise, încît creează într-adevăr, prin echilibru şi omogenitate tematică şi stilistică, o carte. Care poate fi asemănată unui album de rock progresiv, cu un concept, o supratemă şi un personaj principal ce se regăsesc în fiecare poem: prin leitmotive, reluări şi reveniri, prin simetrii de construcţie, prin felul în care poemele îşi răspund şi se completează reciproc, alternînd trei discursuri (cîte unul pentru fiecare persoană), scrise însă în aceeaşi cheie şi în acelaşi ton.

Poemele încep chiar cu fotografia de pe coperta cărţii, unde vedem „o spinare de femeie sau de fetiţă, / pe care atîrnă o coamă de păr brun“, personajul feminin numit Adila, care, dintr-o garsonieră de 18 mp, aflată la etajul 8 al unui bloc despărţit printr-o străduţă de un cimitir, priveşte lumea şi propria existenţă cu fascinaţie, dar şi cu un sentiment al inadecvării, plină de curiozitate, dar şi nedumerită, afabilă în relaţia cu cei din jur, dar uneori şi iritată de comportamentul lor. Iată şi poemul introductiv: „Îmi lipseşte cu desăvîrşire talentul de a fi femeie. / Sînt o provincială vizavi de dragoste. / Folosesc mai mereu cuvintele altora / cînd trebuie să vorbesc. / Sînt o provincială vizavi de limbaj. / De obicei prefer să stau în garsoniera mea de 18 mp şi / să mă uit pe geam de la etajul opt. / E bine că nu sînt nevoită să spun ce văd şi / ce gîndesc. / Dacă m-ar privi cineva din spate, / ar vedea o spinare de femeie sau de fetiţă, / pe care atîrnă o coamă de păr brun. / Pe străduţa care desparte blocul de cimitir, / trec dintr-odată patru, cinci, şase oameni pe biciclete. / Viteză. Soare. / Şapte, opt. / În cimitir au înflorit castanii. / Provinciala de mine vede toate astea, / dar nu-i nimeni să o privească din spate, / cum stă acolo, cu spinarea ei de femeie sau de fetiţă, / nemişcată.“ („Provinciala“)

Se găseşte, în vocea femeii „de 34 de ani care arată ca la 14“ şi căreia „îi lipseşte cu desăvîrşire talentul de a fi femeie“, ceva din candoarea şi teama unei fetiţe. Privirea ei are prospeţimea perspectivei unui copil, dublată de capacitatea de introspecţie a unei femei, iar garsoniera devine deopotrivă un turn de observaţie al celorlalţi (aşa cum copiii îi spionează pe adulţi), dar şi unul al izolării, de unde o femeie aşteaptă să fie salvată şi de unde evadează. Există o pendulare a femeii captive între sunetul obsesiv şi inexplicabil de „şuruburi, şaibe, cuie, piuliţe“ căzute pe gresia garsonierei de dedesubtul propriei garsoniere („provincia ei / pentru care va plăti rate pînă după pensie“) şi drumul lung pînă la casa unei prietene mature (un posibil Centru), însoţită de „plasa cu echipamentul nocturn – pijama, pieptăn, periuţă de dinţi“. Repetarea acestor două enumerări de obiecte impersonale-personale conferă un anume dramatism al ipostazei femeii aflate întotdeauna „între“, niciodată „în“, sau chiar „dincolo“, atunci cînd, povestindu-şi fragmente de viaţă pasageră, nu e înţeleasă sau e judecată pripit. Ipostaza participării limitate la viaţa lumii e anunţată încă din poemul copilăriei, în care fetiţa Adila se juca şi se căsătorea cu băieţelul din vecini, Udo, prin gardul de sîrmă care despărţea cele două grădini. Metafora provinciei se conturează astfel prin felul retras, marginal, aflat la o oarecare depărtare, cu care femeia se raportează deopotrivă la lumea interioară, pe care o chestionează cu ajutorul cuvintelor, şi la lumea exterioară, pe care o explorează cu ajutorul celorlalte simţuri, în special vederea şi auzul („Mai bine să nu încerci să povesteşti toate astea cuiva. / Mai bine să priveşti lumea şi să asculţi“). Aşa cum femeia nu participă la jocul realităţii (doar observă cimitirul prin fereastra garsonierei, sau oraşul-furnicar prin geamul autobuzului şi trage cu urechea prin perete sau la coadă la magazine), nici cuvintele nu ajută înţelegerii lumii. Cuvintele sînt înregistrate, dar nu se lasă decriptate, îşi obţin sensurile printr-o formă de hazard sentimental (vezi poemul „Tartină. Cvasinecunoscută. A gestiona o relaţie“).

În opoziţie cu figurile străine minore din perimetrul domestic al provincialei la care aceasta trage cu urechea (florăreasa cimitirului sau vînzătoarea de la magazin) se află însă o misterioasă figură maternă, un personaj puternic (celălalt pol „central“, alături de bărbat), căreia provinciala îi vorbeşte direct: „Eşti categorică şi severă, / deşi nu eşti mama care m-a născut, / ştii exact de ce am nevoie / şi ştii exact ce-i mai bine pentru mine...“ Dar cumva această ezitare şi inadecvare în relaţiile cu ceilalţi, această inadaptare la mersul social al realităţii, limitele impuse de personalitate şi limbaj, abia acest provincialism comportamentist care o ţine pe fata-femeie („sînt o provincială / vizavi de propria mea vîrstă“) dincoace de fereastră şi de cuvinte, abia această perspectivă de la distanţă, această tatonare a oamenilor şi a lumii îi conferă o anume libertate şi chiar protecţie, aşa cum copiii descoperă lumea pe cont propriu, formulează involuntar adevăruri şi au doar noţiunea parţială a pericolelor din jur. Forfota ocazională din cimitir sau din spatele blocului, frînturile de conversaţii ale străinilor auzite prin perete, la magazine sau în mijloacele de transport în comun, toate acestea, pline de umor, absurd sau chiar cruzime, dau măsura stranietăţii oamenilor şi a deşertăciunii vieţii.

Se „citeşte“, astfel, în ipostaza de marginală a realităţii, de observator deopotrivă al lumii şi al sinelui aflat în permanentă confruntare cu limitele limbajului, izolat între straturile de semnificaţii ale cuvintelor – „adevărul e că fiecare cuvînt / e doar vîrful unui aisberg (…) Şi cuvintele sînt o provincie / vizavi de sensurile pline de viaţă de sub ele, / sensuri necunoscute şi nerevendicate acolo, deasupra“ –, se „citeşte“, aşadar, însuşi destinul complex al scriitorului ca interpret al lumii. Ascultînd vorbele cuiva, poeta poate spune, asemeni lui Wittgenstein, „nu se poate spune / despre ce vorbeşte“ sau, altundeva, „toţi sîntem, mai tot timpul, / nişte provinciali. / Faţă de cele văzute şi / faţă de cele nevăzute, / faţă de ce se poate spune / şi faţă de ce nu se poate spune.“ Există o dimensiune metalirică în această carte, anunţată încă din titlu, dar foarte subtil tratată în poemele altfel marcate de cotidianul cel mai banal. Un alt motiv aflat în strînsă legătură cu raţiunea scrisului fiind dedublarea, înstrăinarea, căutarea unui alter-ego („să mă strecor în pielea altcuiva, / în cuvintele altcuiva, / în altă provincie“ sau teribilul vers „de ce nu sînt altcineva“). Îmi place metafora scriitorului ca provincial în raport cu un Centru pe care îl observă şi îl chestionează permanent: un retras care participă, un neimportant care se exprimă, un inadaptat care supravieţuieşte, un marginal care domină.

Deopotrivă narativă – poemele desfăşoară povestea (de)formării Adilei – şi lirică, descriptivă şi reflexivă, plină de umorul situaţiilor sau al replicilor, dar atinsă şi de un oarecare dramatism prin felul în care surprinde singurătatea umană, pendulînd între rememorare şi cotidian, melancolică prin atmosferă şi inteligentă prin semnificaţiile dislocate din aisbergul cuvintelor, impunînd un concept/metaforă, al limbajului/existenţei ca provincie, construită impecabil (invidia colegială aproape că mi-a depăşit entuziasmul), cartea Adelei Greceanu reprezintă pentru mine poezia anului 2014.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.