Autobiografii rock

● Nick Mason, Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd, traducere de Louis Ulrich, Editura Victoria Books, 2013.

Autobiografiile starurilor pop-rock traduse la noi în ultimul deceniu pot fi numărate pe degete, aşa că orice apariţie de gen mi se pare un mic eveniment.

Cu doi dintre membri deja morţi – Syd Barrett şi Rick Wright –, cu unul de o discreţie absolută – David Gilmour – şi cu un altul de un rar egocentrism – Roger Waters –, bateristul Nick Mason părea predestinat să devină biograful şi totodată arhivarul trupei. Nick Mason deţine materialele cu tot ce a înregistrat vreodată Pink Floyd, de la demo-uri la variante de piese neincluse pe discuri, iar cartea este doldora de informaţii şi de poveşti după care orice fan se dă în vînt. Însă marea calitate a acestei „istorii personale“ – cum modest îşi intitulează Mason demersul biografic – o dau lejeritatea şi umorul evocării bateristului care nu se ia niciodată în serios ca muzician („sincronizarea şi forţa n-au fost niciodată punctele mele forte; am fost întotdeauna mai bun la petrecerile de după“) şi nu încearcă să contribuie la consolidarea legendei trupei, ale cărei momente de graţie componistică şi concertistică sînt tratate exclusiv în cheia derizoriului. Toate inovaţiile sonore din muzica trupei sînt puse pe seama circumstanţelor, accidentelor şi hazardului, mai exact a improvizaţiilor tehnice greşite şi a instrumentelor stricate, a inconştienţei eficace şi, mai ales, a norocului întotdeauna mai mare decît inspiraţia şi conştiinţa muzicală („rezistam cu greu tentaţiei de a construi un întreg album cu cîini care latră“, „am găurit nişte monede vechi de 1 penny şi le-am înşirat pe aţe – scoteau un sunet în loop“, „albumele noastre fuseseră concepute mai curînd disperat decît inspirat“).

Dincolo de povestea momentelor importante din istoria trupei, de la începutul nebuniei lui Syd Barrett şi abandonarea lui (povestea e extrem de emoţionantă), pînă la certurile care au dus la înlăturarea lui Rick Wright („cunoscut pentru faptul că se gîndea la gîndire“) şi, în final, separarea de Roger Waters şi înregistrarea ultimelor două albume fără el, Nick Mason oferă foarte multe trivia despre Pink Floyd: au locuit la Hotelul Chelsea din New York („remarcabil de părăginit“); la un moment dat, Jimi Hendrix le-a împrumutat instrumentele lui pentru un concert; au fost contactaţi să facă muzica pentru un spectacol de balet inspirat de În căutarea timpului pierdut de Proust („Într-o perioadă în care SF-ul era principala noastră dietă literară, cititul lucrării alcătuite din mai multe volume de amintiri detaliate despre viaţa autorului nu a fost o sarcină uşoară; în mod sigur, nici unul din noi nu a trecut de volumul al treilea“); Paul şi Linda McCartney au înregistrat nişte părţi vocale pentru Dark Side of The Moon pe care trupa nu le-a folosit niciodată; i-au cunoscut şi au băut cu Nureyev („care şi-a făcut apariţia drapat într-o stofă orientală“) şi cu Polansky, discutînd posibilitatea unui proiect „inspirat de povestea cu Frankestein ca un film cvasiporno“; banii trupei au fost investiţi în diverse afaceri cu bărci, pizzerii, restaurante, fabrici de caramel şi de încălţăminte pentru copii, închirieri auto şi vînzări de maşini second-hand sau firme de skateboarding; armata URSS-ului le-a oferit o rachetă Sidewinder pentru a o folosi în timpul unui concert etc.

Din păcate, redactarea acestei minunate cărţi lasă mult de dorit: numeroase nume de muzicieni şi titluri de cîntece sînt transcrise neglijent.

● Patti Smith, Pe cînd eram doar nişte puşti, traducere de Casiana Ioniţă, Editura Polirom, 2014.

Mai personală şi mai spirituală – nu însă şi lipsită de umor – este cartea lui Patti Smith, distinsă cu National Book Award for Nonfiction, care nu este atît o autobiografie, cît un memoir dedicat complexei relaţii pe care poeta şi muziciana a avut-o cu fotograful gay Robert Mapplethorpe, mort de SIDA în 1989. Cartea seamănă, de altfel, mai mult cu un roman beat ce portretizează şi evocă relaţiile dintre diverşi artişti la tinereţe şi atmosfera New York-ului boem de la sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70.

Citind povestea plecării din Chicago-ul natal, abandonînd şcoala, dar şi un copil oferit spre adopţie, pentru a-şi încerca, fără bani şi fără relaţii, norocul artistic la New York, mi-am amintit de Inside Llewyn Davis, filmul atît de subevaluat al fraţilor Coen de anul trecut. Evocarea caldă, dar mereu conectată la spiritual a lui Patti Smith, îndrăgostită de cultura franceză (Rimbaud, Baudelaire, Cocteau, Genet) şi neştiind exact în ce artă să se caute şi să se exprime, pendulînd între desen, colaj şi versuri, mereu în căutarea unui job, toate astea o leagă de timpuriu şi într-un mod norocos de Robert Mapplethorpe, iniţial iubit, ulterior devenit un fel de suflet pereche şi frate spiritual („pasiunea pentru bărbaţi îl mistuia, dar nu m-am simţit niciodată mai puţin iubită din cauza asta“). Povestea celor doi puşti de 20 de ani, pusă încă de la început sub semnul destinului, este una a formării, a căutării şi a supravieţuirii într-un mediu boem new-yorkez, marcat de liberalismul şaizecist: eliberările sexuale, practicile drogurilor psihedelice („toată lumea îşi închipuia că mă droghez din cauza felului în care arătam, dar am refuzat să mă injectez“), fascinaţiile orientaliste sau militantismele epocii care, deşi se simt în fundalul cărţii, rămîn neradiografiate ca atare. Stones, Doors şi Dylan sînt idolii ei muzicali, pe cînd Warhol este modelul absolut al lui Mapplethorpe. Cei doi locuiesc o vreme în acelaşi legendar Hotel Chelsea, ducînd o viaţă plină de lipsuri şi de mizerie, dar mereu alimentată de o încredere reciprocă oarbă în destinul lor artistic, căutînd figuri artistice providenţiale care să-i ajute să se descopere: Patti apropiindu-se definitiv de poezie şi muzică („voiam să însufleţesc cuvîntul scris cu nerăbdarea şi atacul frontal al rock’n’roll-ului“), după un efemer ocol prin arta dramatică; iar Robert – de fotografie, dar şi de homosexualitatea pe care o vreme şi-o negase şi care, din păcate, îi va fi fatală. În acest mediu efervescent artistic, în care mulţi dispar prematur („toată lumea părea să-şi piardă inocenţa încet-încet“), apar în carne şi oase multe dintre figurile azi legendare ale rock-ului, precum Janis Joplin şi Jimi Hendrix, sau ale literaturii, ca Gregory Corso, Allen Ginsberg şi William Burroughs („acesta era şi bătrîn, şi tînăr; jumătate şerif, jumătate tîlhar; scriitor sută la sută“).

Avem, în primul rînd, o carte a căutării şi a formării, cum spuneam; iar asta se vede bine din traseul lui Patti: de la vînzătoare în librărie, pasionată de anticariate, coautoare a unei piese de teatru alături de Sam Shepard (cu care a avut o scurtă relaţie, acesta fiind şi cel care i-a cumpărat prima ei chitară), cititoare de poezii prin baruri, poetă (publicată de o editură mică a celebrului azi Andrew Wylie), performînd în cele din urmă versuri pe textúri de chitară înainte de a-şi încropi prima trupă şi a se lansa cu adevărat în muzică, devenind celebră înaintea lui Robert Mapplethorpe, fratele şi iubitul ei spiritual, cel căruia i-a fost promisă şi căruia îi este dedicată această autobiografie în doi.