Idei & eleganţă
● Andrei Vieru, Ecleziastul vesel. O privire asupra artei, Editura Curtea Veche, 2013.
Nu mă dau în vînt după colecţiile de eseuri apărute mai întîi în publicaţii, dar acest volum m-a interesat, în primul rînd, datorită autorului, apoi mi-a atras atenţia şi subiectul eseurilor, majoritatea publicate, în prima jumătate a anilor 2000, în Nouvelle Revue Française. Stabilit la Paris din 1988, unde şi-a construit o carieră remarcabilă de pianist, interpretînd Bach, Beethoven, Liszt, Rahmaninov, Mussorgski sau Scriabin, Andrei Vieru (n. 1959) a crescut într-o familie de intelectuali bilingvi (tatăl său este compozitorul Anatol Vieru, iar mama – muzicologul Nina Vieru) şi şi-a exersat talentul în mai multe arte, cum ar fi pictura, dar şi în matematică.
Eseurile sale adunate în acest volum, cu care a şi debutat în 2007 la Editura Seuil, vădesc o cultură largă; deşi centrate pe muzică, sînt pline de referinţe din literatură, film sau matematică. Scrise foarte elegant (şi traduse în limba română chiar de autor) şi cu multă inteligenţă, aceste variaţiuni sînt deopotrivă nonconformiste, dar respiră şi aerul unui anume clasicism, fineţea observaţiilor este concurată doar de profunzimea cunoştinţelor, iar frazele au amestecul potrivit de frumuseţe şi adevăr, care le apropie de tăietura aforismului. De altfel, recenzenţii francezi l-au comparat pe Andrei Vieru care mai de care cu Cioran, Chamfort sau La Rochefoucauld. Aceste comparaţii ţin în măsura în care scrisul lui Andrei Vieru se revendică în mod vizibil de la şcoala eseisticii franceze şi nu doar prin eleganţa şi spiritul ironic al frazei (păstrate şi în limba română), dar şi prin mixul seducător de teorii din muzicologie, filozofie, psihanaliză, literatură şi matematică.
Eseurile din Ecleziastul vesel sînt glosări pe marginea artei, în special a muzicii, meditaţii asupra operei artiştilor (compozitori, interpreţi, scriitori), alternînd texte care merg în profunzimile muzicologiei, cu analize politico-istorice ale dramelor est-europene. Recunosc că, în mai multe rînduri, din cauza limitelor mele în ceea ce priveşte domeniul teoretic al muzicii, meditaţiile lui Andrei Vieru m-au depăşit, dar asta nu m-a împiedicat să admir dicţiunea ideilor, cum se spune, baletul referinţelor, interludiile (uneori eseurile sale au structura unei bucăţi de free-jazz), şi, în general, spectacolul retoric al discursului.
Cîteva eseuri mai substanţiale construiesc scheletul acestui volum debutat cu un foarte frumos portret omagiu adus tatălui său, Anatol Vieru. Primul text important al cărţii este însă dedicat compozitorului John Cage, analizînd critic arta acestuia din perspectiva hazardului ridicat la rang creator: „În artă, deşi e necesar, ba chiar inevitabil, neprevăzutul riscă nu mai puţin să-l împingă pe artist pe calea facilităţii şi confortului. Oricum ar fi, întîmplătorul în artă este, dacă nu chiar tot atît de vechi cît lumea, atunci are cel puţin vreo două-trei secole. Mozart avea obiceiul de a arunca cu zarul cu mult înaintea dadaiştilor care îşi scoteau versurile, la întîmplare, din pălărie. Algoritmul lui Mozart pentru a compune menuete consta în a alătura «măsuri» trase la sorţi. John Cage şi panegiriştii lui citează adeseori acest precept al lui Ananda Coomaraswamy (unul dintre puţinii gînditori ai secolului XX pe care René Guénon, în rigoarea sa fără de logică, îl vorbea în consecvenţă de bine): «Să imităm natura în modul ei de a funcţiona.» Cage pretindea că imită natura cu ajutorul zarurilor. Numai că natura nu prea joacă acest joc. Nu că ar trebui, cum ar fi vrut Einstein, să radiem hazardul din Calea Naturii. Dar pentru a se ridica la nivelul ambiţiilor lui, un gînditor ar trebui să ia în considerare hazardul în întreaga lui generalitate şi nu doar în cadrul restrîns – pînă la urmă strict uman – al zarurilor cu număr finit de rezultate posibile.“
Un alt eseu foarte consistent, bogat în idei şi frumos ca expunere, este cel dedicat geniului capricios al lui Glenn Gould. În acest eseu, am avut pentru prima dată senzaţia, confirmată apoi pe parcursul cărţii şi nu doar prin referinţa la Pierre Ménard, că Andrei Vieru capătă accente borgesiene atunci cînd discută arta în sincronie – de data aceasta, e-adevărat, cu ajutorul lui Gould: „Exact ca Federico Zeri, Gould tratează falsul în artă, interpretarea Istoriei şi atribuirile eronate ale operelor de artă ca probleme intim legate între ele. În «Contrafacere, imitare şi proces creator», fabula cu sonata haydniană, atribuită în mod eronat lui Haydn însuşi, apoi lui Mendelssohn, lui Brahms şi, în sfîrşit, unui Vivaldi mai vizionar decît cel real, e destul de nostimă, în măsura în care pune în lumină slabele noastre competenţe în materie de stiluri. Sîntem într-adevăr susceptibili de a ne lăsa amăgiţi de atribuiri succesive ale anumitor opere de artă unor autori ce, adesea, n-au nici în clin, nici în mînecă cu ele.“ E greu să nu te gîndeşti, ajuns în acest punct, la celebrul eseu al lui Borges în care arată cum un artist precum Kafka îşi inventează singur precursorii. „Gould merge şi mai departe; el caută să demonstreze că operele de artă nu numai că nu datorează nimic nici publicului, nici reacţiilor acestuia, dar mai şi sînt, pe deasupra, independente de orice context cultural... Aici, spre deosebire de Zeri, Gould se rătăceşte. Să-ţi imaginezi că oricine ar putea crea orice e o exagerare. E imposibil azi să scrii, să compui, să pictezi sau să cînţi cu o sensibilitate proprie trecutului. Aceasta din urmă nu mai există şi nici nu poate fi recreată“, afirmă Andrei Vieru (discutabil, căci nu atît de recreere e vorba, cît de imitare şi efect al autenticului) în unul dintre cele mai interesante eseuri ale cărţii.
M-au interesat şi mai mult eseurile despre Miles Davis şi Jimi Hendrix, puşi foarte bine în relaţie, doar că în acestea, Andrei Vieru, deşi excelează în formulări memorabile („în arta zilelor noastre să ai parte de un dispreţ unanim a devenit un scop greu de atins“, „să ai stil presupune o întreagă disciplină a nepăsării“, „Picasso, cu peregrinările lui printre isme, face în ochii mei figură de turist“, „geniul e un marginal adus, nu se ştie cum, la putere“, „Hendrix este omniprezent în muzica lui Davis“, „Hendrix practică un fel de Sprechgesang chiar pe chitara lui“) pare că se grăbeşte şi, cu cît sînt mai bogate în idei, cu atît m-au lăsat mai frustrat că autorul nu le-a acordat un răgaz reflexiv şi demonstrativ mai mare. Un alt eseu substanţial este cel dedicat lui Emil Cioran, peste care trec, aşa cum o fac şi cu eseurile despre Gide, Lowry sau Steiner (Andrei Vieru este, din nou, în aceste eseuri un risipitor de idei pe care ar merita cîndva să le dezvolte), doar pentru a mă opri la textul despre Salinger, pentru care eseistul are o mare admiraţie şi pe care se vede că l-a citit cu mare atenţie, nu doar la elementele fine ale stilisticii, dar şi la cele legate de morala şi aspiraţiile unora dintre personaje. Are dreptate Andrei Vieru să pună povestirea „Chiar înainte de războiul cu eschimoşii“ sub semnul gratuitului, aşa cum la fel de pertinent se întreabă cine moare, de fapt, la sfîrşitul prozei „Teddy“, făcînd o remarcă fundamentală pentru arta lui Salinger: „Există unii care doresc să ştie sigur. Spre disperarea lor, trebuie să-i avertizez că în zadar i-ar adresa genul ăsta de întrebări autorului. Nu e sigur că autorul are păreri în asemenea privinţe. Şi dacă ar avea, de ce le-ar da în vileag? Pentru a aduce prejudicii propriei opere? De altfel, cît ar fi valorat comentariile sale? Ele ar fi constituit oricum o teză ca oricare alta, pentru că, din fericire, nici una nu rezultă prea limpede din textul gol-goluţ.“
Ecleziastul vesel este o admirabilă colecţie de eseuri, generoasă în idei şi elegantă în exprimare, aparţinînd unui spirit artistic curios şi cu multe competenţe.
