Caznele căsniciei

● Dan Coman, Căsnicie, Editura Polirom, 2015.  

Nu e prima dată cînd Dan Coman publică proză, dar e prima dată cînd rămîne strict între limitele acestui gen. Prezentat ca roman,

(Cartea Românească, 2010) era confesiunea-parabolă – surprinsă în cinci capitole/povestiri, suficient de distincte, inclusiv stilistic, pentru a fi autonome, proze ce evoluau de la grotesc la absurd şi fantastic – a poetului cu acelaşi nume, care, în pasiunea lui pentru literatură, contaminată de obsesia gloriei, consimţea la impostură şi accepta un supranume contrafăcut. Prezentată ca monografie,

(Cartea Românească, 2012) alterna coşmarul comic cu basmul grotesc, prezentînd o lume tradiţională şi bucolică, viciată de răul politic, o comunitate rurală credincioasă, aflată în pragul pierderii ritualurilor misterului în timpul unei dictaturi. Religiosul, fantasticul, ruralul şi politicul, toate creau o atmosferă lirică stranie şi făceau din

o carte inclasabilă ca gen, menţinînd-o într-un echilibru perfect între poematic şi prozastic.

se prezintă însă ca un roman aproape convenţional în construcţie. Ajută în mod esenţial şi subiectul perfect prozastic, cartea fiind radiografia unei căsnicii de-a lungul a opt ani, înregistrarea mişcărilor deopotrivă domestice şi interioare ale unui cuplu de profesori din provincie, care au şi doi copii. Tabloul dezolant al convieţuirii cuplului de 30 de ani este compus alternativ din vocea naratorului omniscient şi din paginile unui jurnal secret ţinut de soţie, cu salturi înainte şi înapoi în timp în diverse perioade ale căsniciei.

Povestea legăturii dintre cei doi (dintre care doar bărbatul rămîne nenumit) stă de la început sub semnul nesiguranţei, al apropierilor fugitive şi al lipsei de comunicare. (Partea aceasta din roman stă în apropierea scenelor absurde din primele cărţi de proză ale lui Dan Coman.) Cu ajutorul celui de-al treilea personaj al cărţii – o altă femeie, pe nume Daria –, povestea de dragoste dintre cei doi se leagă şi face trecerea înspre căsnicia care le schimbă profund relaţia şi îi transformă pe fiecare o dată în plus. Tot ceea ce uneşte cuplul începe să se surpe odată cu naşterea primului lor copil, care o lasă „handicapată“ erotic pe femeie şi depresiv postpartum pe bărbat. Armonia şi intimitatea, timpul petrecut împreună, pofta cunoaşterii în doi, plăcerea comunicării, toate acestea se dovedesc a fi fragile în noul context deopotrivă psihic şi sexual, domestic şi public. Naşterea şi creşterea copilului pare un proces de recul şi treptat se produce înstrăinarea.  Timpul petrecut prin forţa împrejurărilor împreună îi devaforizează, intervine oboseala, dispare pofta, rămîne în loc o formă de absenţă, o tensiune ce produce reproşuri şi certuri fără sens. Pe măsură ce bărbatul devine irascibil şi chiar violent, femeia se retrage în sine şi între paginile jurnalului, oferindu-i soţului rare şi reci „bunăvoinţe erotice“. Cei doi se găsesc tot mai mult în situaţii inadecvate sentimental unul faţă de altul, apropierea dintre ei, deşi dorită, se produce artificial sau deloc, creează frustrări şi nesiguranţe. O mare neînţelegere psihologică şi o nedreaptă desincronizare emoţională îi ţine departe pe cei doi care „nu mai ştiu ce să facă unul cu celălalt“, ca şi cum polii magnetici de sens contrar care erau odată îşi schimbă magnetismul şi ajung să se respingă în propria casă, unde continuă să-şi ducă viaţa împreună, dar la distanţă. 

Romanul surprinde foarte bine baletul evitării din cuplu, toată mecanica gesturilor şi vorbelor care nu mai funcţionează ca liant între trupuri şi suflete – există o permanentă mişcare în gol, o serie de ritualuri repetitive (băutul cafelei – se bea exagerat de multă cafea în acest roman – fumatul, mîncatul, dormitul). Incapabili de a mai găsi calea interioară care să-i conducă pe fiecare spre celălalt, orbi şi obosiţi pe drumul regăsirii, cei doi soţi rătăcesc unul lîngă celălalt într-o epuizare şi o muţenie care-l frustrează inclusiv pe cititor. Precum căsnicia însăşi, ajunsă în impas, nu e o carte uşor de plăcut, nici măcar de citit (aşa cum probabil n-a fost nici uşor de scris), şi înţeleg de ce unii recenzenţi au avut reţineri. Simplitatea şi transparenţa felului în care este surprins mecanismul căsniciei vin tocmai din rutina şi banalitatea domestică, din repetitivitatea gesturilor ineficiente şi a situaţiilor seci care o descompun. Mecanismul căsniciei funcţionează în gol, chiar dacă toacă mărunt minţile, inimile şi corpurile celor doi. Redundanţa şi plictiseala sînt, aşadar, ale subiectului descris de aproape şi în amănunt. 

Remarc însă un dozaj defectuos spre finalul cărţii, un dezechilibru în naraţiunea ale cărei întîmplări şi schimbări de situaţie se precipită în ultimele ei cincizeci de pagini, atunci cînd intră mai bine în poveste şi se conturează personajul-cheie al poveştii, cealaltă femeie. Divorţată de două ori şi rămasă cu un copil cu probleme de dependenţă (toţi cei trei copii sînt personaje-fantomă care „bîntuie“ vieţile maturilor), Daria este o femeie sofisticată, liberă şi carismatică, dorită fără succes de bărbatul nostru, devenit ulterior soţ poate tocmai datorită respingerii ei. Ceea ce n-a devenit o relaţie erotică în doi s-a dezvoltat într-o relaţie de prietenie în trei. Aflată în ipostaza de nod confesiv între cei doi soţi ajunşi în impas, de intermediar şi consilier erotic de cuplu, implicarea Dariei a produs o nouă metamorfoză a relaţiei lor, criza domestică de cuplu găsindu-şi impulsul erotic salvator într-un fel de

care l-a readus acasă pe soţul ce încerca să-şi domine frustrarea conjugală în aventurile cu o elevă şi o colegă de catedră. Din femeia frigidă postdivorţuri, Daria devine agentul trezirii erotice a soţiei şi, implicit, al reîndrăgostirii celor doi soţi. Tot acest foarte interesant proces de transformare a energiilor erotice pierdute în rutina de cuplu, de regăsire prin jocuri şi inedite experienţe sexuale are parte însă de prea puţină expunere şi de o analiză expediată în doar cîteva pagini. Rezolvarea crizei căsniciei – chiar şi temporar, căci Daria se îmbolnăveşte şi dispare, lăsîndu-i pe cei doi singuri cu demonii căsniciei – pare, în economia şi desfăşurarea romanului, cumva precipitată. Felul în care se face trecerea de la frustrarea soţiei nesatisfăcute şi care nu mai poate satisface, cea care ajunsese să-şi chestioneze propria feminitate, la descoperirea impulsurilor homo-erotice şi, implicit, la reinventarea identităţii ei erotico-sentimentale alături de un soţ şi o prietenă, merita mult mai mult spaţiu, cel puţin egal cu prima parte, mai ales că partea solidă a naraţiunii o reprezintă vocea feminină introspectivă din jurnal. Aşa cum şi noua ipostază mentală a soţului, una profundă, complexă, cu mult potenţial psihologic este expediată: „Gîndul că, de fapt, marea plăcere a soţiei lui venea de la Daria, şi nu de la el, că ea era cea care o satisfăcea, şi nu corpul lui, i-a crescut ca o eczemă în cap, înnebunindu-l.“ Ei bine, această înnebunire, această inedită nesiguranţă a geloziei odată afirmată, rămîne suspendată, nu e urmărită în consecinţele ei psihologice şi comportamentale. 

Chiar şi astfel dezechilibrat, Căsnicie este un roman apăsător prin vocea feminină dezabuzată conjugal; o carte care propune la noi un subiect neabordat pînă acum şi împinge literatura lui Dan Coman într-o zonă a prozei realiste neexplorată de el pînă acum.  

***

„În ultimul timp nu prea mai găseau resursele necesare ritmului pe care, în definitiv, chiar dacă involuntar, chiar ei îl stabiliseră. Aproape tot programul lor era făcut în funcţie de cei doi copii, iar efortul de a fi mereu pe fază, de a binedispune şi de a fi oricînd disponibili le cam storsese forţele, îndepărtîndu-i treptat de ceilalţi, îngreunînd şi mai mult singurătatea în care se retrăseseră. Nu îi vizita niciodată nimeni, nu aveau pe cine să viziteze. Erau singuri şi tot mai obosiţi, izolaţi într-un oraş pe care nu-l mai suportau. 

Îi iubeau pe copii, ca orice părinţi normali, şi-ar fi făcut orice pentru binele lor, însă presiunea constantă care venea dinspre ei lua tot mai des locul relaxării şi-al bucuriei. Ştiau asta, vorbiseră despre asta şi, deşi de fiecare dată li se păreau că au găsit soluţia, continuau să se încăpăţîneze şi să uite, nereuşind să facă nici o schimbare în ritmul acela greoi şi apăsător, aşteptînd ceva ce aşteptau şi cu cîţiva ani în urmă – să treacă timpul, să fie şi copiii mai independenţi, să nu mai fie nevoiţi să stea mereu după fundul lor. 

Abia aştept să crească ăştia mici, să încep să am şi eu o relaţie cu nevastă-mea, zicea el uneori la şcoală, zîmbind, printre colegele din cabinetul de română, unde mergea aproape în fiecare pauză la cafea. Părinţii, ca soldaţii şi poeţii, nu au viaţă personală, continua, făcîndu-le pe profesoare să chicotească. Atunci cînd copiii o să crească şi o să plece fiecare în treaba lui, o să vă pară rău după momentele de acum, ziceau ele. Important e că sînteţi sănătoşi, restul se aranjează de la sine.“

(fragment din romanul

)