Marele poem al purificării dragostei
● Bogdan O. Popescu, Cartea dragostei, Humanitas, 2014.
„Cartea dragostei este cel mai frumos volum de versuri pe care l-am citit în ultimul deceniu.“ Aşa îşi începe Mircea Cărtărescu textul de prezentare şi, implicit, de recomandare, de pe coperta a patra a acestei cărţi semnate de Bogdan O. Popescu; şi continuă: „Cartea este un epitalam fermecător, gingaş, pasionat şi inocent, animat de o inventivitate pe centimetru pătrat care-i concurează pe Arcimboldo, pe Disney şi pe Miyazaki. Rareori, cuvintele mari ale poeziei au fost luate mai în serios, rareori, de asemenea, un poet a avut atîta curaj în folosirea registrului minor, a sunetelor flajeolate, a diminutivelor ca să dea căldură şi credibilitate poemelor.“
Într-adevăr, apărută la patru ani de la precedentul volum de poezie (Aerobiciclete, Brumar, 2010), această carte, intitulată pe cît de simplu, pe atît de orgolios Cartea dragostei, ţi-e mai uşor să o descrii, decît să-i înţelegi mecanismul cu totul şi cu totul impresionant. Copleşitoare depotrivă ca formă (64 de duble-poeme în cîte două forme fixe, construite pe principiul hexagramelor din vechea carte chinezească I Ching / Cartea Schimbărilor, şi întinzîndu-se pe mai bine de 160 de pagini, format mare), dar şi din punctul de vedere al conţinutului (o întreagă lume ficţională de o bogăţie cultural-lingvistică care-şi distribuie referinţele pe mai multe niveluri), Cartea dragostei este un OZN liric în literatura românească contemporană. Densă prin conţinut şi solicitantă prin conotaţie, pentru lectură ai nevoie de cîteva zile şi, mai ales, de un minim background cultural oriental. Pentru că nici nu se citeşte, nici nu poate fi înţeleasă uşor sau repede. Structura pe care e construit acest vast poem stratificat şi reţeaua lui de referinţe necesită nu doar atenţie şi competenţă (căci trebuie să ştii cum să priveşti hexagramele, ca să poţi citi poemele), ci şi multă predispoziţie (căci schimbările de perspective sînt frecvente şi, prin urmare, solicitante). Iar la final, nu eşti cîtuşi de puţin sigur că ai (între)văzut tot ce oferă această carte gîndită ca „o mică lume“ cu propriile înălţimi, adîncimi şi reflexii.
Primul lucru remarcabil, la propriu şi la figurat, este, aşadar, procedeul, marcat inclusiv grafic, de construcţie al acestui vast poem al dragostei pe cadrele celor 64 de hexagrame din I Ching. Datînd din mileniul al doilea î.Ch., străvechiul set oracolar chinezesc este conceput pe ideea dinamicii dintre forţele opuse, a evoluţiei şi a procesului transformării eterne, şi a fost (re)interpretat ca un sistem cosmologic şi filozofic. Cele 64 de hexagrame conţin fiecare cîte şase linii orizontale, dintre care fiecare poate fi un Yang (linie neîntreruptă) sau un Yin (linie întreruptă) – 64 fiind numărul total de combinaţii între aceste două principii/forţe opuse, dar complementare. La fel, fiecare dintre cele 64 de poeme ale Cărţii dragostei stă sub semnul cîte unei hexagrame însoţite de propria translaţie, străveche, unică (foarte frumoase variantele româneşti ale lui Bogdan O. Popescu!), precum şi de un titlu „laic“, adăugit, căci există în fiecare secvenţă cîte două texte ce corespund fiecare cîte unei dimensiuni, una reală-contemporană-biografică-discursivă, cealaltă fantezistă-arhetipală-impersonală-descriptivă, alternînd, la rîndul lor, vocea feminină cu cea masculină. De aceea, partea textuală secundă a fiecărei hexagrame lirice este ordonată conform celor şase linii orizontale care o compun: „nouă“ este Yang matur (o linie neîntreruptă care se rupe, adică vocea bărbatului), iar „şase“ este Yin matur (o linie întreruptă care se întregeşte, adică vocea femeii). Astfel, partea textuală secundă conţine cîte şase intrări, fiecare dintre acestea reprezentînd, conform alternanţei hexagramelor, vocea unuia dintre iubiţi: „nouă în primul loc (…) în al şaselea loc“ fiind bărbatul, iar „şase în primul loc (…) în al şaselea loc“ fiind femeia.
Rezumînd, fiecare dintre cele 64 de poeme conţin cîte un intro al uneia dintre voci, urmat de alte şase intervenţii lirice alternative ale celor două voci, conform alternanţei unice, cartea însumînd 64 de poeme pe cîte o singură voce şi, în subsidiar, un dialog format dintr-un total de 384 de replici ale celor doi îndrăgostiţi: prinţesa luo na şi cavalerul shangdi di liwu.
Dincolo de suprafaţa sonetelor postoptzeciste ale unui cadru domestic contemporan digitalizat, marele poem al dragostei dintre cele două personaje se prezintă sub forma unui lung vis iniţiatic al dragostei, un basm arhetipal eterogen, un fantasy oriental, în care prinţesa luo na îşi aşteaptă alesul în „grădina suspendată a dragostei purificate“, cavalerul shangdi di liwu avînd de străbătut „un drum lung şi chinuitor“, un marş eroic presărat cu tot felul de încercări bizare. Acest drum al unuia către celălalt, semnificînd însăşi uniunea dintre cele două principii ale vieţii („Cei doi sînt, pînă la urmă, ovulul rotund ca un soare, opulent şi baroc, încremenit în culcuşul său «din trei atlazuri», şi spermia aflată în continuă căutare, atrasă de feromonii dulci ai feminităţii“, după cum frumos şi inspirat citeşte poemul Mircea Cărtărescu), este un traseu al aşteptării şi al schimbării pentru purificare, un traseu iniţiatic presărat cu locuri mirifice populate de nenumărate fiinţe imaginare, un traseu al încercărilor cu reguli, secrete şi recompense, cu ofrande şi sacrificii, cu vrăji şi vedenii. Ca-ntr-un joc video inspirat de basmele orientale, apar locuri, forme geografice şi fenomene ale naturii luxuriante („lacul secret kanas“, „rîsul sacru jamuna“, „ţinutul uttarakhand“, „vîntul cald khamsin care durează cincizeci de zile“, „cetatea liang de la apus“, „pădurea de păpădii“ ş.a.), personaje stranii şi misterioase („zeiţa chuang-mu“, „cei şapte zei ai norocului“, „ducele li gao“, „vrăjitoarea fuamnach“ ş.a.), vietăţi exotice personificate („urşii clanului abenaki“, „vulturii harpagornis“, „şopîrlele-tegu-negre“ „tigrul qilin“, „şoimi-cu-gambe-ascuţite“, „hanuman, regele maimuţelor roşii nancy“, „albinele superpolenizatoare“, „furnicuţa letix“, „berbecul ikanga“, „leopardul fusca“, „vulpi-zburătoare-cu-cap-cenuşiu“ ş.a.), proceduri şi rituri de trecere care necesită obiecte magice pe măsură („desaga-fără-fund“, „vin din viţa sfinţită a pietrei-muntelui-vînăt-de-la-apus“, „petunia neagră“, „ramuri de baobab-bătrîn-capricios“, „piatra omfalos“ ş.a.).
Cu multă migală şi răsfăţîndu-se a folosi o recuzită şi un imaginar impure, topind în versuri referinţe din sfere culturale variate şi aparent divergente, Bogdan O. Popescu a imaginat un fel de cosmogonie sentimental-ludică, a cartografiat un imperiu fantezist, în cadrele căruia a compus o Cîntare a cîntărilor orientală, cu multiple rezonanţe mitologice şi biblice, un lung şi luxuriant poem, deopotrivă epic şi incantatoriu, infantil şi eroic, ritualic şi oniric, elegiac şi delirant, cast şi senzorial, european şi oriental – de la New York la Beijing, între dormitor şi tărîmul magic. Cartea dragostei este „jucăreaua“ ludic-feerică a lui Bogdan O. Popescu care, în cadrele simbolice delimitate de hexagramele I Ching, foloseşte limbajul minor-casnic al diminutivelor, al tandreţurilor şi al alinturilor amoroase („prinţesuţa“), plus onomatopee fanteziste, îşi permite glumiţe şi chiar trimiteri la cărţile sale anterioare şi, în general, înscenează un spectacol al risipei imagistice şi lexicale, din care, paradoxal, e imposibil să decupezi un fragment, pentru a surprinde miniaturalul întregului.
Cîntare a cîntărilor placată pe I Ching, Carte dragostei este marele poem-basm-cîntare al „schimbării ideii de dragoste“ sub forma unui fantasy game înspre „grădina suspendată a dragostei purificării“. Fără doar şi poate, capodopera lui Bogdan O. Popescu.
Foto: C. Lein