Cum să devii poet

● Andrei Codrescu, Lecţia de poezie, traducere de Ioana Avădani, Editura Curtea Veche, 2014. 

De fiecare dată cînd scrie despre poezie, Andrei Codrescu este inegalabil. Venită după Ghidul Dada pentru postumani. Tzara şi Lenin joacă şah (Curtea Veche, 2009), Lecţia de poezie este o lecţie şi la propriu, şi la figurat. Struţocămilă, ca gen literar, această carte de numai 150 de pagini este exemplul perfect de fusion între academic, biografic şi ficţional; este, de fapt, ceea ce s-ar putea numi o criti-autoficţiune creativă.

Premisa este următoarea: un profesor universitar de literatură, el însuşi poet, american de origine română, pe nume Andrei Codrescu („un beatnik salariat, tipic pentru o epocă fin de siècle“), ţine primele ore ale unui curs de Introducere în poezie altoit cu creative writing, în faţa cîtorva studenţi, mai mult sau mai puţin interesaţi de acest gen, obligaţi însă, pentru a încheia anul universitar, să urmeze acest curs. Intriga situaţiei se subînţelege din primele pagini: cum ar putea profesorul-poet să le stîrnească studenţilor indiferenţi curiozitatea faţă de poezie şi cum îi va familiariza, în ciuda ignoranţei şi inocenţei lor, cu instrumentele, natura şi condiţia poeziei. Detaliul cu care se deschide cartea vine să ridice, cu un grad, coeficientul de dificultate al provocării pe care profesorul o are în faţă, dar şi să pună toată situaţia într-o perspectivă metafizică: cursul de Introducere în poezie are loc după masacrul din aprilie 2007 de la Virginia Tech, cînd un student şi-a măcelărit 32 de colegi, iar universitatea se pregăteşte să testeze un sistem de alertă prin SMS către toate telefoanele mobile din campus. Primele două lucruri pe care profesorul le cere studenţilor sînt să-şi închidă telefoanele mobile, pe durata celor trei ore ale cursului, şi să scrie în fiecare dimineaţă cîte un epitaf, transformînd astfel Introducerea în poezie într-o chestiune de viaţă şi de moarte.

Primii paşi ai cursului stabilesc şi coordonatele care vor marca acomodarea cu poezia şi explorarea ei. Mai întîi, profesorul le dă o listă cu cele zece instrumente ale poeziei: „1) un carneţel de note în care să-ţi scrii visele; 2) un stilou Mont Blanc; 3) o monedă chinezească sau o piatră pe care să o ţineţi în buzunar şi să o frecaţi între degete; 4) frecventarea locurilor în care poţi auzi lucruri pe care le vorbesc alţii; 5) reportofoane minuscule, binocluri şi microfoane microscopice; 6) un omuleţ în adîncul minţii; 7) un Tovarăş-întru-Duh; 8) capacitatea de a fi hipnotizat; 9) foi mari de hîrtie făcută manual, un teanc de jumătate de metru şi 10) un abonament la televiziunea prin cablu“; după care urmează lista cu cele zece muze ale poeziei: „Mishearing (Greşit-Auzita), Misunderstanding (Neînţeleasa), Mistranslating (Trădarea tradusă), Mismanaging (Neîndemînatica), Mislaying (Pierderea), Misappropriating clichés (Cititul aiurit), Misplacing objects belonging to roomates or lovers (Uitarea lucrurilor împrumutate), Misguided thoughts at inappropiate times, funerals etc. (Gînduri nepotrivite în momente solemne) şi Mississippi (the river)“. Următorul pas pe care-l face profesorul-vrăjitor este să dezvolte punctul 7 din instrumentele poeziei şi să atribuie fiecărui student unul din marii poeţi ai lumii al cărui nume începe cu aceeaşi literă cu care începe şi numele studentului-ucenic; poezia Tovarăşului-întru-Duh (Ghost-Companion, în original) trebuind citită, aprofundată şi memorată ca un posibil ghid în momente creative dificile.

Încercînd să găsească fiecărui student cel mai potrivit Tovarăş-întru-Duh, profesorul le prezintă poezia ca pe un hipermarket al vocilor şi personalităţilor poetice unde fiecare îşi poate căuta şi de unde fiecare îşi poate alege un „omuleţ“ pe măsura „adîncului propriei minţi“ (vezi şi fragmentul extras mai jos). Cursul de poezie se transformă astfel într-un joc conversaţional, un pretext pentru profesor să le fluture studenţilor pe sub nas tot felul de nume de poeţi (inclusiv români: Regina Maria, Bacovia, Tzara, Ruxandra Cesereanu), stîrnindu-le curiozitatea cu detalii biografice, întîmplări picante şi poveşti din vieţile poeţilor (funeraliile lui William Burroughs, homosexualitatea lui Allan Ginsberg, radicalismul politic al unor Ezra Pound şi Aimé Césaire, antreprenoriatul lui Ferlinghetti – „acest Chaplin anarhist de San Francisco“, dependenţa de alcool şi droguri a diverşilor etc.), cu amintiri personale (cartea este o autobiografie romanţată a lui Andrei Codrescu însuşi a cărui consacrare s-a produs pe fondul epocii Generaţiei Beat), citate şi trimiteri la istoria recentă (războaiele din Irak şi Afganistan) sau călătorii prin toată lumea (Praga, Paris, Martinica, America Latină, Transilvania). În questa lui de a-i cuceri pe studenţi în numele poeziei, profesorul foloseşte şi tehnicile noi de predare, cum ar fi motorul Google sau device-uri pentru a reda, spre exemplu, înregistrări audio cu vocile poeţilor.

Poetul construieşte un dialog complex cu studenţii: pune întrebări, cere opinii, ţine discursuri, monologhează, devenind astfel un intermediar între studenţi şi poeţi, oferind în acelaşi timp mai multe paliere de acces spre poezie şi diversele ei formule, dar constituindu-se şi într-o subtilă meditaţie asupra naturii şi condiţiei (politice) a poeziei. În actul său de one man show academic, profesorul face mici incursiuni în istoria poeziei pe care fie o plasează în contexte (cînd vorbeşte despre trubaduri), fie o transplantează în actualitate cu ajutorul neprecupeţit al studenţilor (cînd un poem de William Blake ar putea inspira un episod din serialul CSI), analizează cîte un text, povesteşte cîte o întîmplare reală sau cîte o reverie, inventează scene şi personaje, face glume şi ironii, se confesează, se revoltă, se lamentează sau cade în nostalgie atunci cînd vorbeşte despre prezentul tehnologizat şi virtualizat: „Acum nu mai sînt vremurile de demult. Nici măcar nu mai ştiu dacă sînt «vremuri». Nu e uşor să trăieşti în viitor.“ Nu doar la nivelul ideilor şi al trucurilor narative (căci foloseşte dialogul imaginar, povestirea în ramă), dar profesorul este un seducător şi din punct de vedere stilistic. Discursul lui cultural seminostalgizat mustind de ironie (este, în fond, un dinozaur surprins de epoca glaciară a postumanităţii) abundă în expresii memorabile („istoria nu e altceva decît o adunătură de fericite ratări ale bîtelor unor oameni furioşi“, „stilul hrăneşte capitalul“, „cea mai bună imaginaţie este imaginaţia nefolosită“) şi în imagini poetice, căci orice introducere în poezie se face prin poezie („Oricine a avut norocul de a fi sărac şi liber după revoluţii ştie despre ce vorbesc: este ca şi cum ai sta gol într-o ploaie caldă de vară, ejaculînd“).

Lecţia de poezie a lui Andrei Codrescu (tradusă excelent de Ioana Avădani) este o carte absolut remarcabilă, şi prin ideile expuse cu eleganţă şi subtilitate, şi prin mixajul genului – un roman alcătuit din poezie, un eseu construit cu ficţiuni, un curs academic bazat pe autobiografie –, şi prin tonul grav plin de umor, încărcat cu o lejeră nostalgie şi nenumărate ironii anxioase. Dacă ar fi introdusă în bibliografiile şcolare, s-ar face un mare serviciu şi elevilor, şi poeziei.