Viaţă deshumată

• Dora Pavel, Agata murind, Editura Polirom, 2014. 

În 2005, cînd am recenzat romanul Dorei Pavel în România literară, o făceam deja la a doua ediţie, după ce cartea repurtase un mare succes: Premiul USR pentru proză, pe anul 2003. Deplîngeam atunci faptul că, în ciuda premiilor, cărţile nu ajung să treacă dincolo de graniţele lumii literare şi, astfel, nici vînzările nu sînt influenţate în mod direct. Deplîngeam, astfel spus, o stare de lucruri care nu s-a schimbat în mod semnificativ între timp. Dar dacă atunci, romanul Dorei Pavel era reeditat de Polirom, o editură mai mare decît cea la care fusese tipărit iniţial, purtînd şi o banderolă care menţiona premiul, de data aceasta, includerea romanului în colecţia Top 10+, colecţia cărţilor populare la preţuri accesibile, confirmă faptul că Agata murind (tradus anul trecut şi în spaniolă de Marian Ochoa de Eribe Urdinguio, cea care a mai tradus din Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Panait Istrati şi Mircea Cărtărescu) are în continuare un parcurs frumos şi rezistă noilor generaţii de cititori.

Dora Pavel este o scriitoare a cărei literatură mă interesează şi pe care o urmăresc cu fiecare carte apărută. Romanul de anul trecut, Do Not Cross, un roman cu o poveste de dragoste obsesivă gay foarte tricky şi rafinat scris, un thriller psihologic ce nu abordează în mod explicit relaţia homoerotică (aşa cum au făcut-o, tot anul trecut, Adrian Schiop în Soldaţii şi Adrian Teleşpan în Cimitirul, acesta din urmă însă fără importanţă literară), mi se pare că, în ciuda unor cronici foarte bune, merita chiar mai mult. Cum o carte bună îţi face poftă de alta, am recitit la modul hedonist, oprindu-mă mai ales la pasajele care odată îmi plăcuseră, Agata murind, descoperind savoarea de a fi uitat unele detalii şi de a te bucura din nou de ele.

Ca în toate romanele Dorei Pavel, pe cît de generos e pretextul epic, pe atît de surprinzătoare e evoluţia naraţiunii în sine: un cimitir aflat pe un deal care se surpă obligă autorităţile la dezhumarea mormintelor, muncă realizată cu ajutorul unor deţinuţi de drept comun. Rudele morţilor sînt chemate pentru recuperarea osemintelor şi pentru a fi martore la procesul mutării lor într-un cimitir nou. „Proprietarii“ morţilor (expresia are simbolistica ei) sînt cazaţi la hotel şi interacţionează în virtutea unor vagi şi mai vechi relaţii. Pînă aici, o situaţie de roman sud-american. (De altfel, motivul dezhumării urma să reapară, în 2005, şi în Degete mici, romanul de debut al lui Filip Florian.) Dora Pavel însă continuă în stilul psihologizant franţuzesc, căci romanul este confesiunea scrisă a Augustei către fostul ei psihiatru cu care a avut şi păstrează încă o relaţie, una uşor ambiguă, depăşind oarecum cadrul strict al terapiei. Confruntarea cu memoria Agatei, sora mai mică, îngropată în cimitirul cu pricina, reprezintă prima provocare a Augustei de după psihoterapie. Scrisul fostului pacient este deopotrivă introspecţie, confirmare a vindecării şi, mai ales, un act indirect de seducţie a doctorului devenit confident de bună voie şi utilizator al însemnărilor ca material pentru un roman. Pentru că, fatalitate, totul se întîmplă pentru a ajunge într-o carte.

Augusta este o femeie divorţată, sora ei a murit, părinţii ei sînt imigraţi, trăieşte singură. Fragilitatea fiinţei sale îşi găseşte expresia în tabloul cu titlu sarcastic al lui Magritte, „Drepturile omului“, unde corpul unei femei este alcătuit din cioburile de porţelan, de ceramică sau de gips ale unui vas spart. Confesiunea, scrisul, oglinda, tabloul, toate acestea declanşează meditaţia şi devin instrumente ale regresiei în spaţiul, el însuşi fragil, al copilăriei unde obiectele, chipurile, corpurile şi senzaţiile sînt indistincte, pîcloase, dar obsedante. Sensibilitatea Augustei este acută, iar stabilitatea psihică şi emoţională – precare, de unde şi predispoziţia rememorării, a regresiei în trecut, acolo unde poate fi dibuit momentul fisurii, al intruziunii morţii, momentul în care coerenţa s-a frînt, iar alteritatea s-a insinuat: „întreruptă a fost aici pentru o clipă şi «viaţa» morţilor, clipă fatală dacă ne gîndim la filigranul eternităţii lor compromise, pentru că, se ştie, lumina odată lăsată să intre, oxidează întreaga textură, osemintele şi galeria, bijuteria şi protezele şi perucile, rana deopotrivă şi amintirea ei.“

Atmosfera romanului e apăsătoare nu atît din cauza fundalului, a muncii permanente pentru transmutarea osemintelor, lucrări ghicite în mai toate mişcările exterioare hotelului, unde sînt cazate rudele morţilor, dar şi prin fluxul analitic capricios al Augustei care, pe măsură ce scoate la iveală vechile obsesii şi luminează anumite relaţii, ascunde, într-o oarecare măsură, şi motivaţiile prezentului. Moartea este suprapersonajul cărţii şi fiecare personaj se raportează în felul lui la ea. Unii cu propria moarte. Dar aura morţii îi şi cheamă la viaţă şi adevăr pe cei chemaţi să decidă viitorul morţilor lor. În confruntarea cu trecutul „încărcat“ şi cu aspectele latente ale morţii pe marginea gropilor deschise, viaţa pare o dezhumare: afirmarea vulnerabilităţii, conştientizarea dependenţei, asumarea instinctelor, a pulsiunilor: „Abjecţia umană, ca afectul unui cartilaj rupt. Ai gîndit vreodată comparaţia asta? Cartilajul rupt, în absenţa lui, oasele sudate greşit. An-chi-lo-za-rea. Atîtea zone anchilozate ale conştiinţei noastre.“ 

Pentru Augusta, al cărei sexualism primitiv şi alienant prilejuieşte pagini destul de tari, prezenţa atît de puternică a morţii în contextul refacerii ei sau, invers, a coincidenţei perioadei post-terapetice cu mutarea osemintelor surorii, pentru a cărei moarte prematură se simte vinovată, ei bine, acest „experiment“ o ajută să-şi redescopere şi înţeleagă sexualitatea şi, implicit, să-şi reafirme feminitatea. Erosul de după thanatos. Căci moartea e corporalizată, eroticul – psihanalitic, senzorialul – obsesiv: „Ne sărutam. Îmi place sărutul, îmi place să mă joc în sărut, să rup ritmul, să imprim ritmul opririlor false, îmi place asta, îmi place. Îmi place să vorbesc în sărut, să simt umezeala cuvintelor, că le-aud clipocind, îmi place. Tot ce e umed îmi place.“ Scenele sexuale la limita devianţei sînt însă relatate cu poezia senzaţiilor. Fie că este vorba de o acuplare în cimitir sau de un cunilingus pe patul spitalului, ochiul Dorei Pavel decupează delicat, expresiv şi simbolic detaliile. O lecţie pe care o găseşti la Philip Roth, maestrul incontestabil al acestui gen de situaţii (în Animal pe moarte, dar, mai ales, în Teatrul lui Sabath). Prin faptul că epicul propriu-zis lipseşte, fiind doar un cadru, un pretext şi o corespondenţă a „dezhumării“ trecutului personajelor, romanul îl lasă oarecum sur sa soif pe cititorul amator de picanteriile ficţiunii, recuperînd la capitolul imprevizibil şi suspans. Dacă descrierea cimitirului (în coloritul sumbru şi miasmele sale) şi a scenelor erotice se concurează relaţionîndu-se reciproc, tandemul acesta narativ capătă prin permanentă tangenţă expresivitatea impură a senzualului şi morbidului.

Aşa cum confesiunea în scris îndeplineşte mai multe funcţii, pentru fiecare actant în parte, naraţiunea se desfăşoară pe mai multe nivele, intuite şi indicate bine de comentatorii de pînă acum ai cărţii. Romanul poate prilejui o serie largă de abordări hermeneutice, dintre care cea psihanalitică şi cea despre corporalitatea feminină sînt cele mai la îndemînă. Agata murind este un roman psy generos, lizibil pînă la capăt şi deloc tehnic, scris cu eleganţă şi inteligenţă, profund în sensul aluvionar, un pariu îndrăzneţ, dat fiind amestecul de poetic şi sordid, cu frumuseţile şi chiar seninătatea lui în ciuda morbideţii subiectului, un roman care merită (re)citit, un roman scris acum unsprezece ani de o autoare care, dovadă stînd Do Not Cross de anul trecut, are în continuare multe de spus.