Proză cu timbru
● Răzvan Petrescu, Scrisori către Mihai, Editura Curtea Veche, 2014.
Prieteni buni şi tineri studenţi la Medicină, Răzvan Petrescu şi Mihai Simion se despart cînd acesta din urmă fuge pe neaşteptate din ţară. Între februarie 1980 şi octombrie 1984, Răzvan Petrescu îi trimite prietenului său, la distanţe variabile de timp, 16 scrisori. Vor fi fost mai multe, dar Securitatea supraveghea şi cutiile poştale. În volum, mai sînt reproduse două scrisori trimise după Revoluţie. Pe scurt, aceasta este mica istorie a cărţii de faţă, care cu greu poate fi încadrată la memorialistică. Pentru că nu este cîtuşi de puţin un document de epocă sau o felie de viaţă privată: această carte nu conţine scrisori, ci proze scurte. Emoţionante, comice, morbide. Am spus şi cu altă ocazie cum orice atinge Răzvan Petrescu se transformă în literatură, iar aceste scrisori nu fac excepţie, chit că datează dinainte de debutul său.
Mărturisesc că nu eram pregătit să citesc aceste scrisori trimise de tînărul Răzvan Petrescu prietenului său fugit din România comunistă. Există o fobie extrem de rară resimţită de unele persoane care nu pot privi fotografiile de familie făcute înainte de propria lor naştere. Printr-o analogie literară, mi-am dat seama că şi mie îmi era greu să citesc scrisorile pline de literatură ale tînărului Răzvan Petrescu, scrise
ca acesta să devină scriitor. (Abia în Scrisoarea 10, aşadar la doi ani după începerea schimbului epistolar, apare fraza: „Am terminat o nuvelă... S-ar putea să ai un prieten scriitor.“) Citeam, aşadar, epistolele ca pe nişte obiecte literare stranii, ca pe nişte relicve în care erau încrustate fapte stilistice din viitor. Pentru că mi-a fost destul de limpede, încă de la primele rînduri, că toată literatura lui Răzvan Petrescu a ieşit din aceste plicuri trimise peste hotare pe cînd era încă student. Are dreptate să spună, în Nota autorului, că „tînărul acela de 24 de ani nu mai există“, dar trăsăturile aceluia au rămas imprimate în scrisul său aşa cum se regăsesc pe propriul chip.
Tonul acestui schimb epistolar îl dă prima scrisoare, cea în care tînărul rămas în ţară, prietenul şocat în ipostaza de „abandonat“, îşi drapează deopotrivă frustrarea despărţirii şi dragostea pentru prietenul fugar, sub o şarjă ironică incredibilă. Toată revolta celui rămas singur reiese din această scrisoare mustind de o băşcălie comică plină de tristeţe. În această primă scrisoare – care nu este altceva decît începutul continuării unei frumoase prietenii – se ghiceşte toată drama ce va urma. Drama prietenului rămas singur, prins între nevoia egoistă de a-l avea aproape pe celălalt şi altruismul de a-i dori tot binele departe de el – situaţie cu dublu tăiş sentimental, exprimată mai tîrziu prin acest foarte subtil P.S.: „Continui să visez noaptea că ai venit acasă. Ce coşmar.“
În literatura română există puţine scrisori aşa pline de dragoste, între prieteni. Deşi, în acest caz, lipsesc mesajele celuilalt, iar Răzvan Petrescu oricum nu face literatură decît fără s-o ştie. Lipseşte cu desăvîrşire intenţia, după cum o dovedeşte contextul, chiar dacă spune, la un moment dat: „Curios ce mult mi-ar plăcea să fiu scriitor.“ Aceste scrisori formează însă, înainte de toate, cartea mică a unei mari prietenii, căci, dacă e vreun cuvînt ce revine obsedant, atunci acesta este „dor“, în toate formulările posibile.
Literatura ulterioară a lui Răzvan Petrescu îşi are rădăcinile în tot acest teatru al absurdului înscenat stilistic în lamentaţiile lirice ale tînărului medicinist meloman („sînt invadat de absurd, îl ascult“). Derizoriul biografic, tragi-comicul existenţial, fracturile logice, verva narativă, referinţele culturale, autoironia şi umorul negru – toate se regăsesc aici, în această carte tristă, plină de umor şi dor. Diferenţa majoră vine din faptul că, spre deosebire de povestiri, aici întrevezi biografia dincolo de stilistică, subînţelegi viaţa sub stratul de literatură, extragi adevărul din care se dezvoltă ficţiunea. (În Scrisoarea 16, spre exemplu, se găseşte însăşi ideea povestirii „Fotografii de nuntă“). Disperarea, furia şi dorul nu sînt ficţiune, iar cele cîteva leitmotive epistolare au pură semnificaţie existenţială: somnul e un refugiu din real, iar muzica este un repaos de cotidian, mai mult, un transportor într-o altă lume (pick-up-ul ca maşină a timpului). Astfel că, în al doilea rînd, aceste scrisori compun şi cartea unei profunde anxietăţi, a unui proces constant de pierdere a vitalităţii şi de înstrăinare. Trimiterile la realitatea comunistă exterioară sînt, cum altfel, decît vagi, însă atmosfera interioară a celui rămas dincoace de Cortina de Fier este cît se poate de apăsătoare, explicit dramatică, exprimată în imagini urbane distopice.
Pe măsură ce schimbul epistolar avansează, se produce însă un efect foarte interesant. Dragostea pentru prietenul fugar se suprapune treptat peste frustrarea sinelui captiv. („În fond, bă, totul este foarte trist.“) Nu mai ştii ce e plîngere pentru prietenul plecat sau deplîngerea de sine a prietenului rămas. Cei doi prieteni îşi văd, fiecare în celălalt, alternativa propriei vieţi. La un moment dat, veştile cerute cu aviditate în scrisori capătă un dublu sens: noutăţile celui din Occident sînt (şi) fantasmele celui din ţară, care-şi trăieşte, astfel, prin poveştile celui plecat, mica fantezie a libertăţii.
Iar între aceste două ipostaze se insinuează imaginea morţii unui străin. Scrisoarea 5 – capodoperă a tristeţii – este un urlet compus din cuvinte calm strecurate într-un plic despre care nu se ştie dacă va ajunge vreodată la destinaţie („E un lucru fragil o scrisoare“). Copleşitor prin felul în care înregistrează pas cu pas ritualul scandaloasei, ireparabilei dispariţii a unui tînăr de aceeaşi vîrstă cu expeditorul scrisorilor, textul este o meditaţie asupra morţii, nemaiîntîlnită la un asemenea dramatism altundeva în opera lui Răzvan Petrescu. Scrisoare 5 este o povestire în toată regula. Una răvăşitoare.
Venită dintr-un trecut îndepărtat, dar apărută de nicăieri,
este cea mai neaşteptată carte a anului. În ambele sensuri.
