Arta greşelilor în proză

● Howard Mittelmark şi Sandra Newman, Cum să NU scrii un roman, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Baroque Books&Arts, 2014.

Deşi sînt încă nişte ciudăţenii la noi şi mulţi nu ştiu despre ce e vorba, cursurile de

(CW) sînt privite cu scepticism sau chiar cu mefienţă, ca ceva care va distruge într-o zi literatura (chit că, atunci cînd vine vorba de proza românească de azi, putem cădea cu toţii de acord că marea ei parte se publică gata mutilată de nepriceperea deopotrivă a scriitorilor şi a redactorilor de carte). Deşi există, pe ici, pe colo, cîteva cursuri universitare ţinute de scriitori-profesori (uneori în afara programei, ca pe nişte surogate de cenacluri), CW nu par să aibă trecere la noi, deşi toată lumea ar avea nevoie de aşa ceva: de la studenţii sau tinerii care vor să scrie literatură (dar încă nu le e clar cum e cu vocile narative sau concordanţa temporală, exagerează cu adverbele, nu sînt în stare să facă un dialog credibil, mai mult spun decît arată, sînt preocupaţi de meteorologie şi mai puţin de personaje, folosesc clişee etc.) pînă la scriitorii aşa-zis consacraţi, editorii şi recenzenţii lor (care au fix aceleaşi probleme).

Totul porneşte de la faptul că la noi s-a înrădăcinat credinţa că scrisul e o chestiune ce ţine exclusiv de talent şi inspiraţie, că arta scrisului este un dat nativ. Glorificarea talentului şi mitizarea inspiraţiei par să sugereze că scrisul nu se poate învăţa şi că nu este şi meşteşug, ca oricare altă artă, ci mai mult un fel de fatalitate creativă, un talent cu care te naşti sau nu. Toate acestea venind la pachet cu percepţia eronată că un manual/curs bun de CW te-ar învăţa scheme şi tipare, că ar gîndi literatura conformist şi convenţional, că ar furniza teme şi personaje de-a gata, reguli universal valabile etc. Nimic mai fals.

În literatura noastră mică, unde genurile de consum sînt exclusiv de import, există prea puţini scriitori meşteşugari buni şi prea mulţi artişti mediocri. Nu altceva spunea şi Alexandru Muşina, unul dintre puţinii scriitori de la noi care a pledat de nenumărate ori pentru ca acest tip de cursuri/ateliere să fie introduse în programele facultăţilor de filologie de la noi, ba chiar şi ca materie opţională la alte facultăţi sau licee: „După mai bine de douăzeci de ani petrecuţi în cenacluri, am ajuns la concluzia că ceea ce-i deosebeşte pe adevăraţii scriitori de simplii veleitari nu e doar talentul, ci şi

depusă, efortul pe care cel ce scrie e dispus să-l facă pentru a găsi cea mai adecvată expresie pentru ceea ce vrea să comunice.

Din păcate, ideea că se poate face literatură fără nici un fel de cunoaştere a «meseriei» e mai răspîndită decît credem. Nimeni – sau aproape nimeni – nu-şi închipuie că, luînd o pensulă în mînă, gata, a ajuns pictor, nimeni nu are pretenţia că e muzician dacă şi-a cumpărat o vioară, însă majoritatea cred că ar putea scrie literatură, dacă ar vrea, dacă ar avea timp, chef etc.“ 

În ultimii ani s-au tradus şi la noi cîteva manuale/ghiduri de CW, dar nu toate sînt inspirate sau de folos. Primele apărute sînt chiar foarte slabe. Nina Munteanu,

şi

(Paralela 45, 2010-2012) sînt două manuale alcătuite de o scriitoare canadiană de origine română, autoare de literatură science-fiction, care organizează şi ateliere de scriere creativă pentru scriitorii începători, dar manualele ei sînt, de fapt, nişte compilaţii neinspirate din alte manuale şi ghiduri de gen, nici măcar din cele mai bune. Mult mai serios este volumul

de Anne Lamott (Paralela 45, 2013), care însă e mai degrabă motivaţional, e plin de referinţe obscure pentru cititorul român şi lucrează cu prea puţine exemple. Un manual util este cel scris de William Zinsser,

(Paralela 45, 2013), dar, aşa cum o spune şi titlul, este dedicat celor care vor să scrie non-ficţiune.

În acest sărac peisaj bibliografic, cartea scrisă de Howard Mittelmark şi Sandra Newman este un obiect luxuriant. Structurat în patru mari capitole dedicate intrigii, personajului, stilului, perspectivei şi vocii naraţiunii, gîndit cu foarte multe exemple în negativ, scrise cu mult umor şi cu schimbări de stil (noroc cu traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, care se ridică la înălţimea provocării), antimanualul celor doi este, de fapt, o colecţie de greşeli şi stîngăcii standard, specifice începătorilor (dar, fireşte, nu numai lor). Reuşita acestui antimanual vine din felul în care autorii au inventariat tiparele erorilor scrierii ficţiunii – acest principiu fiind bine formulat în fragmentul introductiv pe care-l reiau mai jos – şi, fără a da sfaturi despre cum să se scrie ficţiunea bună, arată doar cum se scrie cea proastă. Aşadar, nu oferă reguli de scris, ci inventariază greşeli care trebuie evitate. 

Dar ce-i legitimează pe cei doi să alcătuiască acest antimanual? Ce conferă greutate şi credibilitate demersului lor? (Apropo de întrebarea cine să scrie/ţină un manual/atelier de CW – ar trebui să fie un maestru, un scriitor consacrat sau e suficient un profesor cu experienţă? –, scriitorul Andrew Cowan, actualul conducător al masterului de CW de la University of East Anglia, spunea într-un interviu: „În acest domeniu a insista ca un profesor să fie un autor de succes este un lucru destul de controversat. De fapt, e important să fi experimentat eşecul pe cît este să te fi bucurat de succes. Cineva care este familiarizat cu eşecul şi care a găsit soluţii la încercările eşuate din trecut, cineva care s-a luat la trîntă cu limba şi forma şi pînă la urmă a învins, care a reuşit să transforme limbajul în ceva eficient, ei bine, acea persoană a făcut deja o călătorie care a echipat-o cu cele necesare unui profesor al scrisului.“) Ei bine, Howard Mittelmark a lucrat în mediul editorial în mai multe poziţii: şi ca editor,

sau agent literar, şi ca recenzent, şi ca autor el însuşi de romane şi cărţi de popularizare a ştiinţei. Sandra Newman este, în primul rînd, autoarea celebrei

o istorie nonconformistă a literaturii universale tradusă şi la noi, tot la Baroque Books&Arts, dar şi autoarea mai multor romane, unele premiate, recenzentă şi specialistă în CW, pe care l-a predat la mai multe universităţi din toată lumea. 

În fine, partea cea mai bună a acestui antimanual de scris este că se poate citi, datorită exemplelor negative create special de autorii lui, şi ca fragmente extinse de literatură. Proastă, fireşte, dar extrem de comică.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

„Autorii nepublicaţi se referă adesea la cazul lui John Kennedy Toole care, neizbutind să găsească o editură pentru romanul său,

, s-a sinucis. După aceea, mama sa a luptat neobosit pentru cauza cărţii, care a fost publicată în cele din urmă şi a avut un succes deosebit, aducîndu-i autorului, postum, un Premiu Pulitzer pentru ficţiune. Da, spunem noi, e şi asta o tragedie, dar este una care cere un angajament remarcabil din partea mamei autorului, ba chiar unul şi mai puternic din partea autorului. Dar, şi mai la obiect, va funcţiona doar dacă ai scris într-adevăr o capodoperă ce aşteaptă doar ca industria editorială şi publicul să aibă revelaţia acestui fapt pentru a avea parte de primirea pe care o merită. Dacă vă aflaţi într-o asemenea situaţie, noi nu vă sîntem de nici un folos. Dacă însă literatura dvs. poate căpăta îmbunătăţiri, vă putem ajuta. 

Romancierii nepublicaţi pot apela bineînţeles la nenumăratele cărţi dedicate scrisului deja existente: tomuri pline de autoritate aparţinînd marilor autori; scheme şi formule generatoare de intrigă venind din partea unor autori mai puţin mari; literatură inspiraţională despre cum să dezlănţui artistul din tine sau despre descătuşarea minţii creative. Nu vă descurajăm să citiţi vreuna din ele. Toate aceste cărţi se întrec în a oferi abordări distincte, cîteodată diferite în mod radical, ale felului în care trebuie scris un roman. Dar, dacă i-ai închide pe toţi aceşti autori într-o cameră, pe care apoi am începe s-o umplem cu apă, singura soluţie de ieşire fiind să ajungă la un consens în privinţa scrisului, unica lor speranţă de salvare ar fi să se pună de acord cu lucrurile care nu trebuie făcute. 

Noi nu ne-am propus să vă spunem cum sau despre ce să scrieţi. Nu vă spunem decît lucrurile pe care editorii sînt prea ocupaţi, cînd vă resping cartea, să vi le spună – vă indicăm greşelile pe care ei le recunosc imediat, tocmai pentru că le văd mereu în romanele pe care le refuză. Noi nu vă oferim reguli, vă oferim informaţii. Prin birourile noastre au trecut sute de romane nepublicate şi nepublicabile, aşa că stăm aici, pe marginea acestui drum, de foarte mult timp.“  

Cum să NU scrii un roman