Viaţa în kibbutz

● Amos Oz, Între prieteni, traducere de Marlena Braeşter, Editura Humanitas Fiction, 2014. 

Deşi e fundamental romancier, îmi plac foarte mult povestirile lui Amos Oz. Muntele Sfatului Rău (traducere de Any Shilon, Humanitas Fiction, 2012) şi Scene de viaţă campestră (traducere de Ioana Petridean, Humanitas Fiction, 2011) sînt două volume de nuvele ce pot sta oricînd lîngă cele mai bune romane ale sale. De altfel, sînt gîndite şi construite ca nişte romane indirecte, fragmentare, studii de cazuri narative, cartografiind viaţa aceleiaşi comunităţi (un cartier periferic, respectiv un sat) şi aducînd în centrul fiecărei povestiri un personaj sau un cuplu de personaje care apar episodic şi în celelalte texte. (Îmi vin acum în minte alte două cărţi construite după acelaşi principiu, ambele extraordinare: Toga Party de John Barth, traducere de Anca Stoiculescu, Nemira, 2010 – cu povestiri care se întîmplă într-o zonă rezidenţială locuită de pensionari; şi Medgidia, oraşul de apoi de Cristian Teodorescu, Cartea Românească, 2009 – cu viaţa locuitorilor oraşului Medgidia de-a lungul unui deceniu, înainte şi după al Doilea Război Mondial.)  

Şi Între prieteni este tot un astfel de mic roman din povestiri. Comunitatea în care au loc cele opt povestiri din acest volum, distins anul trecut cu National Jewish Book Award, aparţine kibbutzului Ykhat din anii ’50, adică după Holocaust, în timpul guvernării lui Ben Gurion. Detaliile acestea de ordin politic, abia menţionate în povestiri, au însă însemnătatea lor, căci explică temerile, idealurile şi iluziile personajelor care duc o viaţă destul de grea şi se confruntă deopotrivă cu probleme de ordin sentimental şi comunitar. Kibbutzul apare ca o formă de organizare administrativă strictă, cu multe reguli, adesea inflexibile, care mai mult deturnează decît ordonează vieţile de familie ale membrilor săi. Problemele de cuplu, precum şi cele legate de muncă şi educaţie, chestiuni care-i privesc pe copii şi pe tineri, toate acestea ajung să fie judecate de comisiile kibbutzului, în interiorul căruia încep să se facă simţite divergenţele între generaţii. („Kibbutznicii cei vechi sînt de fapt oameni religioşi care şi-au părăsit religia şi au adoptat în locul ei o religie nouă, plină de greşeli şi de păcate, plină de interdicţii şi de legi rigide. De fapt, nu au încetat nici o clipă să fie pioşi, ci doar au înlocuit o pioşenie cu alta. Marx e Biblia lor. Adunarea e sinagoga.“) Nimeni nu e de capul lui („nimeni nu e privilegiat aici, în afară de cei privilegiaţi“, cum spune cineva) şi totul trebuie dezbătut şi supus regulilor comunitare care însă nu pot ordona şi vieţile interioare ale locuitorilor. În interiorul kibbutzului, oamenii pot trăi mai bine, dar nu sînt şi mai fericiţi. Cu cît îşi duc vieţile la comun, cu atît zbaterile lor individuale sînt mai intense. Ceea ce se pretinde a fi o formă de organizare comunitară ideală, democratică şi echitabilă deseori denotă constrîngeri şi intruziuni în vieţile personale, care, practic, nu prea mai există. Bîrfitorul Roni este un fel de Big Brother al kibbutzului. Cu toţii se tem să nu-şi deconspire secretele în faţa acestui personaj şi să ajungă astfel subiect de derîdere sau, şi mai rău, de dezbatere, evaluare şi/sau penalizare în forul comunităţii. Cu toţii încearcă să-şi mascheze slăbiciunile sentimentale şi dezamăgirile existenţiale, sensibilităţile şi nesiguranţele, frustrările şi ezitările, să şi le trăiască departe de ochii celorlalţi. Aparent, cu toţii acceptă să-şi trăiască vieţile la comun, dar fiecare în parte resimte lipsa spaţiului şi a înţelegerii, a empatiei celorlalţi. Căci există la fel de multă tensiune între membrii familiei cît există şi între membrii kibbutzului. Iar fiecare povestire aduce în prim-plan cîte un cuplu de personaje şi cîte o mare neînţelegere/nemulţumire.

Povestirea „Regele Norvegiei“ are ca protagonist unul dintre cele mai interesante personaje ale cărţii: un burlac de 50 de ani, foarte bun grădinar, dar poreclit „îngerul morţii“, pentru că urmăreşte la ştiri numai dezastrele, pe care le împărtăşeşte cu o anume voluptate cu toţi ceilalţi. Una dintre văduvele kibbutzului îl vrea aproape, însă se dovedeşte că grădinarul interesat numai de catastrofe nu suportă să fie atins: „Îi plăceau atingerile straturilor afînate de pămînt şi delicateţea tulpinilor răsadurilor, însă atingerea oamenilor străini, fie bărbaţi, fie femei, îl făcea să i se crispeze tot corpul, ca şi cum ar fi fost atins de ceva.“ La antipod, în povestirea titulară apare tot un bărbat de 50 de ani, profesor de istorie, marxist înverşunat şi un afemeiat notoriu, care o seduce pe fiica adolescentă a electricianului, prietenul său văduv. Tatăl îndură greu postura în care-l pune fiica în comunitate, dar nici nu ştie cum să poarte discuţia cu prietenul său. Într-o altă povestire, unui adolescent i se face favoarea de a i se permite să părăsească kibbutzul pentru a-şi vedea tatăl internat într-un sanatoriu; pentru ca într-o altă proză, mama unui tînăr să nu poată obţine permisiunea comisiei pentru ca fiul ei să plece la studiile din străinătate pe care i le-ar fi plătit unchiul înstărit, cel care odată dezertase din kibbutz şi căruia încă nu i se iertase acest lucru. În povestirea „Un copil“, un tată se împacă greu cu regula ca toţi copiii din kibbutz să nu doarmă alături de familie, ci într-un dormitor special; iar atunci cînd copilul său este agresat de ceilalţi, îşi pierde minţile într-un act de violenţă alimentat, de fapt, de dragoste. Alte povestiri se ocupă de relaţiile intrate în impas. În „Noaptea“ (din care am extras fragmentul de mai jos), un bărbat este îndrăgostit în secret de una dintre cele mai frumoase femei din kibbutz, măritată, spre mirarea tuturor, cu un bărbat lipsit de maniere, ursuz şi insensibil. Dar cea mai bună povestire pe acest subiect, şi poate din toată cartea, se numeşte „Două femei“, şi este vorba despre o banală infidelitate, sfîrşită cu mutarea bărbatului la amantă. Soţia părăsită are o singură reacţie, şi anume aceea de a-i scrie un bileţel amantei, în care o roagă să aibă grijă ca bărbatul să-şi ia medicamentele la timp şi să-i gătească mîncăruri potrivite. Numai că bileţelul acesta aparent inofensiv declanşează un scurt schimb epistolar între soţia părăsită şi amantă, aceasta din urmă ajungînd foarte repede să-şi confeseze singurătatea.

Toate povestirile converg către aceeaşi temă, a singurătăţii în mijlocul semenilor. „Comunitatea kibbutzului nu are nici o soluţie împotriva singurătăţii; mai mult decît atît: ideea de kibbutz neagă singurătatea“, cum se spune la un moment dat. Cumva singur fiind şi naratorul acestor povestiri, care, prin cîteva formulări, lasă să se înţeleagă că este unul dintre membrii comunităţii, doar că fără identitate şi, oricum, este, în mod nenatural, un narator omniscient, ceea ce îi conferă un statut simbolic. Aşa cum într-una dintre povestirile lui John Barth din Toga Party, naratorul este agentul morţii; de data aceasta însă, naratorul pare a fi vocea singurătăţii care s-a insinuat în toate cotloanele kibbutzului şi în sufletele membrilor lui. „Nimeni nu-şi mai iubeşte aproapele. La început, cînd s-a înfiinţat kibbutzul, formam cu toţii o familie“, spune un personaj la un moment dat şi această degradare a ceea ce iniţial fusese gîndit ca o formă de organizare umană împotriva singurătăţii, a slăbiciunilor şi a nevoilor umane, acest eşec comunitar este subiectul întregii cărţi.